Smulgerea Grivitei - 10
de George Cosbuc
Maiorul Sontu fusese toata dimineata posomorat si alerga pe dinaintea batalionului cu calul si incoace si incolo, si tot scotea ceasornicul sa se uite daca mai e mult pana la vremea hotarata pentru navala. Dupa amiazi, l-a cuprins dintr-o data veselia, a descalecat si a inceput sa faca glume cu dorobantii.
Bateau tunurile cu multa urgie. Sontu scoase din nou ceasornicul.
-Acu, baieti! Mai bat inca tunurile cat ai zice de trei ori Tatal nostru. Cand vor tacea, e randul nostru! Si intorcandu-se spre batalionul lui Maracineanu, a strigat capitanului:
-Ne-a sosit vremea, Maracinene!
Maracineanu si-a incheiat mantaua si a strigat flacailor:
-Gata, copii! Sa va tineti tot dupa mine. Sa nu va dati nic un pas indarat! De veti simti, copii, ca eu ma feresc de focul dusmanului si ca ma codesc sa fiu tot in capul vostru, va poruncesc de pe acum sa-mi puneti pusca in frunte - si, apucand pusca unui soldat, i-o tinti drept in frunte - si sa ma izbiti cu glontul unde mi-a pus popa mirul!
Iar Sontu, de cealalta parte, zicea dorobantilor:
-Voi sunteti cu copii si neveste, dragii mei, si daca v-as putea scapa de moarte, as vrea sa mor eu, maiorul vostru, pentru voi toti, sa mor de o mie de ori. Si daca ma veti vedea pe mine murind nu va pierdeti firea, sa mergeti inainte cu capitanii si cu locotenentii! Si mai bine sa muriti decat sa va dati indarat.
In vremea aceasta, tunurile au tacut. Erau trei ceasuri.
Batalioanele au plecat repede din locul lor, au inaintat pana in valceaa Boclevecului, de unde se vedea reduta. Aveau sa urce dealul din fata, iar acolo pe coama dealului sa se incaiere cu turcii.
Trambitele incepura sa cante dintr-odata, dorobantii cu baionetele pe pusca si cu fasinile in brate incepura sa alerge pe clinul dealului. El apucasera mai spre stanga, iar ostenii de linie spre dreapta, ca sa ajunga din doua laturi la reduta.
Capitanul Maraciuneanu pe jos, cu sabia in varf fugea din rasputeri la deal. Coastra era lina si cosita de curand, dar pamantul, cum era umezit de ploaie, se incarca pe cizmele flacailor si le ingreuna alergatura.
Ai nostri vedeau reduta, dar nu pe creasta dealului, ci la departare de vreo opt sute de pasi de loc oblu. Auzira strigatul Alah, Alah al turcilor, care navalira pe parapet indata ce au vazut pe ai nostri apropiindu-se. Si-i vedeau cum tot rasar unul dupa altul pe parapet cautand spre romani, fara sa traga focuri. Asta n-o intelegeau ai nostri: banuiau numai ca turcii voiesc sa-i lase sa se apropie de reduta, ca sa-i izbeasca mai cu nadejde.
-Uite-i, ma! strigau dorobantii! Pe ei, copii! strigau sergentii, iar maiorul Sontu:
-Tot inainte, flacai!
Aproape de varful dealului, cand se credeau ajunsi pe loc oblu, dorobantii isi rasfirara randurile, gatiti sa inceapa cu impuscatura, iar cei din linie se stransera unii langa altii, in siruri de bataie, si se gatira cu baioneta intinsa sa alerge in goana drumul de la creasta dealului pana la reduta. "Tot, inainte, copii!", striga Maracineanu, "asa sa ne ajute, Dumnezeu, dupa cum ni-e gandul."
Si cu totii deodata rasarira pe creasta descoperita a dealului, drept in bataia pustilor turcesti. Abia au ajuns aici, si turcii de pe reduta deschisera un foc pustiitor. Dorobantii se azvarlira indarat, ca si cand ar fi traznit drept sub picioarele lor, iar Sontu stete incremenit.
Nu focul i-a oprit, ci fara de veste unui lucru pe care nici nu-l visasera.
Ei nu erau sub poalele redutei. Intre ei si reduta mai era o vale larga, avand coborasul repede si gol ca palma, iar suisul spre reduta si mai repede acoperit cu tufisuri, si ca doua brane se vedeau doua santuri sub poalele redutei pline cu pedestrime, iar reduta pe celalalt deal tocmai in margine, stapanind intreaga valea. Numai acum au inteles romanii de ce n-au tras turcii de pe parapet: romanii erau in valea redutei, ci intr-a doua vale, iar turcii trebuiau sa traga peste un deal.
Valea, asta ei nu o stiau, ea nici nu avean nume pe hartile ofiterilor. Au botezat-o ai nostri zicandu-i "Valea Lacramilor" si "Valea Sangelui", caci multe lacrami si mult sange au curs in valea asta.
Era grozava valea! Sa cobori pe rapa, sa urci pe rapa, in vreme ce turcii trag cu toata indemana!
O clipita, dorobantii infiorati de rapa, au avut gandul sa se intoarca indarat. Sontu insa apucase la vale, si intorcandu-si capul zise " Da, ce? Vreti dragii mei sa ma lasati in perire singur?" Si intr-aceeasi clipa se auzi si glasul lui Maracineanu: "Tot inainte baieti!" si toti ceilalti ofiteri strigara: "Inainte cu Dumnezeu, copii" si toata dorobantimea a inceput s-alerge la vale.
Cadeau obuzurile scormonind pamantul si suierand ca serpii, si vajaind plumbii turcilor, desi ca grindina. Trageau turcii si din cele doua santuri si de pe parapet, ba incepura sa iasa pe creasta rapei intru intampinarea noastra.
Ajunsi in vale, o parte dintre dorobanti se opresc in loc si incep sa traga cu pustile spre turci, ca sa-i mai rareasca si sa stea de vorba cu ei, in vreme ce ostenii de linie urcau pe rapa si nazuiesc cu baionetele spre santuri. Alta parte dintre ei, cei ce duc scari si fasine, se urca la deal odata cu navalitorii. Turcii rarisera cumplit pe ai nostri. Coborand la vale, dorobantii n-au putut trage cu pusca; trebuiau sa se grabeasca sa ajunga in vale mai curand. Dar si altfel, n-aveau rost de impuscatura; erau nevoiti sa se sprijine pe pusti, ca sa nu cada de a rostogolul pe coasta.
Indata ce dorobantii cei cu fasine si cu scari, alaturi de ostenii de linie ai lui Maracineanu, incepusera sa ajunga pe la santuri, au navalit dupa ei si dorobantii cei ce ocheau din vale.
Flacaii nostri, infierbantati, se urca pe rapa cu nespusa indrazneala, unii rezemandu-se in baionete, altii prinzandu-se de ierburi si de tufisuri. Cate unul aluneca si cade pana in vale, ducand cu el si pe altii peste care a dat. Cei mai multi cad de plumbii turcilor si de izbitura obuzurilor.
Unii dintre ei nazuira spre tufisul de aluni, care era mai intr-o margine a rapei. Dar acest tufis era inchis cu sarma cu ghimpi, asa ca toata coasta pe acolo era numai sarma incurcata. Cadeau bietii flacai, impiedicandu-se in sarma, unii se trudeau s-o rupa cu izbituri din patul pustii, altii s-o deznoade, si se incurcau tot mai mult in sarma. Era zabava si incurcatura, iar turcii azvarleau obuzuri in tufis si pustiau acolo pe cei incurcati in sarma.
Companiile cele mai din frunte ajunsera pana la cel dintai sant de adapost, de sub muchia dealului. Parca rasareau din pamant, atatia turci se ivira prin sant, iar focul lor era o rapaitura nesfarsita, caci acum turcii nu ocheau, ci trageau in gramada.
Indrazneti si indaratnici, o seama de turci stateau in picioare pe coama santului, asteptand in liniste pe ai nostri. Harapii tineau pusca pe bratul stang, la inaltimea furcii pieptului si descarcau plumbii cu toata iuteala pustii cu repetitie, asa de nepasatori si de linistiti, parca nici nu se gandeau unde sunt si ce fac.
Locotenentul Chivu Stanescu, cu compania intai, era mai aproape de sant. "Mergeti tot inainte, baieti!" zise el intr-o vreme, "vin indata si eu!". Ranit de un glont in fluierul piciorului, locotenentul se asezase jos, si descaltandu-se isi cauta rana. Sangele curgea tare: el lega fluierul cu o batista, apoi incaltandu-se, porni din nou cu flacaii. Dar fiindu-i rupt osul fluierului, ai sai il vedeau schiopatand si abia stand drept, si-l rugara sa se intoarca. N-a voit... Si cum ii curgea sangele intr-una ii se umpluse cizma de sange; iar in urma sangele incepu sa galgaie si sa se scurga peste tureatca. Galben ca un mort, parca nu era destula rana piciorului ca sa-l omoare, mai veni un glont si-l izbi in frunte.
Intre cei dintai ajunsi la sant era Dumitru Serban, caprar din Focsani, cu vro cativa dupa el. Ajuns la baioneta. Un harap ridicase iataganul sa despice capul caprarului, dar caprarul ii lua inainte si-l strapunge prin umar. Intr-aceeasi vreme, ofiterul turc, care stetea pe coama santului trage cu revolverul in Serban. Nu-l nemereste, iar iar Serban se azvarli la ofiter, neavand vreme sa faca miscare cu pusca, si-l apuca cu stanga de gat si-l pravaleste in sant.
Razbesc acum ai nostri prin sirul de turc de pe coama santului. Ion al Gaftei, dorobant din Marasesti, azvarla cel dintai fasina lui in sant si cade cu cea deodata, tras cu carligul de un turc. Repede azvarlira si altii fasinile lor, iar caprarul Vasile al Ilencei din Campuri incepu sa-si potriveasca scara sa sara in sant. Sergentul Radu Raileanu n-a asteptat scara; el a sarit de-a dreptul in sant, in capul urcilor, parca ar fi sarit in apa.
Santul fu umplut repede cu fasine; repede sarira dorobantii intr-insul si se incaierara de gat cu turcii. Unul, Coman Telegarul isi scapase pusca sub picioarele luptatorilor; incepu atunci sa care la pumni turcilor si sa-i izbeasca in toate partile pe care cum punea mana.
In vremea asta razbisera de mult prin sant, la alt capat, flacaii de linie ai lui Maracineanu.
Maiorul Sontu n-a apucat sa-si vada baietii ajunsi la sant. Se tinuse tot in rand cu ei si nu cauta nici macar adapostirea, pe care era dator s-o caute ca orice comandant al unei lupte, ca nu cumva cazand sa se lase soldatii fara capetenie. Mergea tot inainte si tot pe loc deschis, ca sa-l vada soldatii si sa-i imbarbateze. Dar a venit un obuz si a trantit la pamant vreo cativa dorobanti deodata si o schita a izbit pe maior in gat. El cazu pe loc, abia putand sa zica: "Tot asa voinici..." si-si dete sufletul. A ramas acolo si peste el au trecut sirurile de dorobanti.
Intrei cei ucisi de obuz era si un soldat care se tinea dupa maior ducandu-i mantaua. Cazut cu rana de moarte, el striga un caprar: "Stai, don caprar, si ia mantaua maiorului". - "Ce sa fac cu ea? Domn maior e mort". - "Pai, poate nu e mort si s-o ridica, si o sa-mi faca mustrare ca i-am facut mantaua?". Ce mustrare era sa-i faca maiorul mort, mai ales ca soldatul abia ispravi vorbele si muri.
Vazut pe maior cazut, capitanul Caracalia sari in capul companiilor, si nestiind ce sa faca de manie pe turci, zmulse pusca din mainile unui dorobaqnt si punand-o la ochi incepu sa traga spre turci cu multa urgie. Era un bun ochitor si o fi trimis pe alta lume multi pagani, dar in scurta vreme fu ochit si el si cazu traznit prin frunte.
Prin sant era zvarcolire nebuna. In amestecul luptei, fu strapuns cu baioneta prin burta locotenentul Georgevici si fu scos inca viu din invalmasag, dar muri de durere in spitalul din Magurele.
Prin sant, oamenii lui Sontu cu ai lui Maracineanu se impreunara si de aici inainte se luptara in amestec.
Smulgerea Grivitei - 01
Smulgerea Grivitei - 02
Smulgerea Grivitei - 03
Smulgerea Grivitei - 04
Smulgerea Grivitei - 05
Smulgerea Grivitei - 06
Smulgerea Grivitei - 07
Smulgerea Grivitei - 08
Smulgerea Grivitei - 09
Smulgerea Grivitei - 10
Smulgerea Grivitei - 11
Smulgerea Grivitei - 12
Smulgerea Grivitei - 13
Smulgerea Grivitei - 14
Smulgerea Grivitei - 15
Smulgerea Grivitei - 16
Smulgerea Grivitei - 17
Smulgerea Grivitei - 18
Smulgerea Grivitei - 19
Aceasta pagina a fost accesata de 1908 ori.
