Smulgerea Grivitei - 09

Smulgerea Grivitei - 09

de George Cosbuc


Acum ma intorc cu povestirea la ostirile noastre, ca sa va spui cu de-amanuntul cum s-au luptat.
Ai nostri navalira in doua locuri, la Plevnita si la Grivita. Am sa iau lucrurile pe rand si am sa va povestesc mai intai cum s-a petrecut lupta de la Plevnita. Am fost batuti de turci din ea. Dar nu e rusine s-o spunem. Ne-au batut vitejeste si am mers la moarte ca la nunta, si daca n-am biruit a fost voia lui Dumnezeu. Ne-ar fi rusine s-o spunem c-am fost batutui, daca am fi fugit de lupta ori ne-am fi purtat rau cumva.
Dar asa cum ne-am purtat, Plevnita e o lauda pentru noi.
Se randuisera doua regimente ca sa izbeasca Plevnita. Unul de dorobanti, si anume cei din Putna si din Tecuci, si un regiment de linie, al optulea.
Inr evarsatul zorilor, companiile au plecat din lagarele lor si s-au apropiat in liniste de reduta. De pri toate cotiturile vailor se vedeau rasarind flacaii nostri, alunecand in tacere pe sub rapi, adunandu-se in batalioane si asteptand easul navalirii.
Se adunasera in trei locuri, dorobatii din Braila si din Ramnic si un regiment de linie si s-au ingramadit prin vaile Bucovei, ca sa fie sprijin; doua batalioane, unul de linie si unul al dorobantilor din Tecuci, mersera inca mai mult inainte spre reduta si se oprria dupa creasta unui deal, iar alte doua trecura si peste dealul acesta si se apropiara de reduta pana la bataia pustii.
Acestea aveau sa intre de-a dreptul in foc: era un batalion de linie in cap cu capitanul Maracineanu, celalalt de dorobanti din Putna cu maiorul Sontu. De acum inainte la aceste doua batalioane sa ne fie gandul indreptat, caci toata povestea Plevnei pe ziua de azi e numai povestea lor.
Era frig. Ieri fusese vreme buna, dar a inceput ca sa ploua mai de catre seara si a plouat toata noaptea. Iar acum cernea ploaia ca prin sita si era negura pe deasupra vailor.
Flacaii erau cu inima stransa. Cei mai multi nu dormisera toata noaptea; mai ales cei ce avura copii si neveste acasa; n-au putut sa inchida ochii de grija zilei de maine. Aveau sa intre in foc, si Dumnezeu stie, cine avea sa doarma la noapte sub cortul taberii, si cine pe campia turceasca, de vecii vecilor.
Si erau uzi de ploaie; simteau mantalele grele in spate si li se umezisera camesile. Si cum se uitau unii la altii si se vedeau ingrijiti, si cate o seama galbeni de nesomn si de ganduri, li se pierdea firea tot mai mult.
Au stat asa vreme de un ceas. Deodata, parca ar fi fost sfarsitul lumii, incepura sa bubuie de pretutindeni tunurile. Era tocmai la sase ceasuri dimineata.
Erau 600 de guri de foc, care zguduiau vazduhul, ca si cand pe deasupra vailor ar fi fost un urias acoperamant de tinichea si pe aceasta ar fi cazut o ploaie repede, cu grindina cat pumnul, asa era zgomotul tunurilor pe deasupra vailor. Si le era neintrerupt vuietul, caci fiecare tun avea sa traga tot din zece in zece minute, si cum era asa de multe, bubuiturile lor curgeau una dupa alta. Se desprindeau pietrile de pe coastele dealurilor, de tremura vazduhul, si clocotul era pana la cer. Si in urletul acesta, soldatii stateau ca beti ca si cand s-ar fi prabusit peste ei o apa mare si repede si i-ar fi inecat. Nu vorbeau nimic, steteau nemiscati, cu mana pe geanta plumbilor, ca s-o apere de ploaie.
Ofiterii, cu glugile in cap, steteau nemiscati sie, ascultand vuietul de tunuri, cu ochii pironiti intr-o parte. Si ceata era asa de groasa ca nu vedeai la 40 de pasi. Flacaii simteau o ameteala, li se invartea lumea si-i usturau ochii. Uzi pana la piele si incarcati pe picioare cu noroiul lipicios al vailor, tremurau asurziti de clocotul tunurilor si neputand sa se vada o companie pe alta.
Si ploaia cernea mereu.
Dupa alte doua ceasuri iarasi au inceput tunurile.
La amiaza, s-a mai ridicat ceata si s-a limpezit cerul. Acum incepura sa vina carutele, care aduceau in caldari acoperite ciorba pentru soldati. Mancarea calda a mai prins inima flacailor. La cate sute dintre ei le-a fost cea din urma mancare!
Soarele era acum fierbinte ca un cuptor aprins - semn de ploaie - si aburii calzi incepura sa acopere culmile. Inviorati de vederea soarelui si intariti de mancarea calda, soldatii se mai inveselira. Taceau si tunurile acum, dupa porunca data: sa bata doua ceasuri si alte doua sa taca. Dar focurile de pusca se auzeau mereu, din partea turcilor. In curand insa incepura sa se auza si vajaituri de obuz, toate aruncate spre acelasi joc, spre dealul de deasupra Bucovei. Flacaii nostri din vale vedeau obuzurile vajaind pe deasupra capului lor, vedeau si dealul unde bat si steteau cu inima inghetata de grija celor din deal.
Acolo, pe culmea dealului erau calaretii nostri, care aveau sa inchida drumul lui Osman, daca ar fi nazuit sa fuga cu ostirile prin partea aceea. Pana sa se adune si sa se puie in sir, ei misunau pe deal, cautandu-si locurile. De departe se parea ca ei umbla de colo pana colo, amestecandu-se si iarasi rasfirandu-se, si nestiind, parca, in zapaceala lor, ca turcii ii bat cu obuzuri si cu plumbi.
Turcii de indata ce i-au zarit, au tras asupra lor. Au ucis pe cativa dintrei ei, cu cai cu tot, iar pedestrimea din vale se mira de calareti, ca umbla forfota si fara nici o graba, in bataia tunurilor. In urma, calaretii si-au gasit locurile si s-au dat indarat dupa culmea dealului.






Smulgerea Grivitei - 01
Smulgerea Grivitei - 02
Smulgerea Grivitei - 03
Smulgerea Grivitei - 04
Smulgerea Grivitei - 05
Smulgerea Grivitei - 06
Smulgerea Grivitei - 07
Smulgerea Grivitei - 08
Smulgerea Grivitei - 09
Smulgerea Grivitei - 10
Smulgerea Grivitei - 11
Smulgerea Grivitei - 12
Smulgerea Grivitei - 13
Smulgerea Grivitei - 14
Smulgerea Grivitei - 15
Smulgerea Grivitei - 16
Smulgerea Grivitei - 17
Smulgerea Grivitei - 18
Smulgerea Grivitei - 19


Aceasta pagina a fost accesata de 542 ori.