Risipirea Plevnei - 13

Risipirea Plevnei - 13

de George Cosbuc


A doua zi, marti, tarul, impreuna cu domnul Carol si cu multi ofiteri dupa ei, pornira pe la noua ceasuri sa intre in Plevna. Venira mai intai pe culmile dealului bUcova si coborara in vale unde statea cortul lui Osman. Aici s-a facut slujba dumnezeiasca, in mijlocul ostirii si au tras salve cu tunul.
Apoi, in fruntea ostirilor, amandoi domnitorii au intrat in Plevna. Bulgarii din oras le-au iesit inainte cu paine si cu sare. Ei s-au dus de-a dreptul la biserica bulgareasca si au multumit lui Dumnezeu pentru biruinta. Tarul a decorat pe domnul nostru cu steaua cea mare a Sf. Gheorghe si cu crucea Sfantului Andrei. Apoi s-a dat mese ofiterilor; soldatilor li s-a dat vin.
Dupa amiazi, tarul, care era incuartirat in casa fostului prefect turc al Plevnei, a voit sa vada pe Osman. Noaptea asta o petrecuse Osman in Plevna, pazit de romani, de calarasi.
Osman a sosit intr-o trasura mare, trasa de trei cai negri, pazit fiind de cazacii din garda. In curtea casei prefectului erau ingramaditi fiteri rusi si romani, asa de multi, ca trasura lui Osman n-a putut razbi in curte. Osman a fost silit sa se dea jos si tinut de subsuori, la dreapta de doctorul sau - un om inalt si puternic - la stanga de un pasa, a trecut printre ofiteri. Piciorul stang nu putea sa-l puie in pamant.
Toti ofiterii se imbulzeau sa vada pe omul care i-a tinut locului cinci luni, toti voiau sa se apropie de el.
In odaia imparatului mai era domnul nostru si marele duce Nicolae. Osman a intrat singur. Tarul l-a laudat peste masura pentru vrednicia ce a aratat-o si i-a strans mana si l-a rugat sa plece din Pevna ori unde voieste, caci e liber. "Ostirile ti le vom tine robite, dar d-tale iti dam libertatea. Esti prea vrednic ca sa te tinem robit".
Vrednic s-a aratat tarul, dand libertate lui Osman, dar Osman s-ar aratat si mai vrednic. El n-a voit sa primeasca darul acesta, libertatea, si a zis, ca e hotarat sa sufere alaturi cu soldatii sai, iar daca pe soldati ii va pune in diare si in obezi, sa-l puie si pe el!
Tarul l-a rugat apoi sa primeasca , cel putin, sabia indarat. Sabia a primit-o Osman. Ea era in felul sabiilor turcesti, stramba si avea manunchiul cu podoabe de aur. Osman a multumit tarului pentur sabie si era induiosat si l-a podidit lacrimile.
Dupa insasi cererea sa, Osman era sa fie trimis ca sa-si faca robia in Rusia.
Cand a iesit de la tar, dupa un sfert de ceas, Osman a trecut iarasi printre ofiterii rusi si romani din curte. Acum, urmand porniri din inimile lor, toti ofiterii isi descoperira capetele si salutara pe Osman cu navala de strigate: sa traisca! bravo! si-si inchinara capetele. Era vrednic Osman de atata cinste. Iar Osman, zambind, le multumi plecandu-si capul si la dreapta si la stanga, apoi stete pe loc si le spuse ca in starea jalnica in care se afla, e o mare multumire pentru el, vazand ca ofiterii, dusmanii lui, il gasesc vrednic de cinstire pentru faptele sale.
Indata dupa plecarea lui Osman, tarul a pornit in trasura la grenadirii sai de peste Vid, ca sa le multumeasca pentru vitejia de ieri, caci asupra lor navalise Osman. Domnitorul nostru a plecat si el mai tarziu, dupa imparat, sa fie de fata la defilarea grenadirilor. Insa pe drum catre Vid, domnul nodtru s-a intalnit cu imparatul care se intorcea spre Plevna. Spunea tarul ca ziua fiind scurta si fiindu-i grija sa nu innopteze pe drumuri, s-a razgandit si s-a intors. Pricina adevarata insa era ca peste Vid gemea pamantul de robitii turci, care se adunau in nesfarsire, iar aghiotantii imparatului purtau grija. Macar fara arme, atatea mii de oameni puteau s-azvarle asupra trasurii tarului.
Domnitorul nostru a plecat, deci, singur peste Vid; a multumit soldatilor, s-a ingrijit de soarta robitilor si a dat porunci cum trebuei sa-i duca peste Dunare.
Aici, peste Vid, unde a fost mai indaratnica lupta, era plina campia de morti si de raniti. Si era atata amestec de oameni si atata alergatura, incat nimeni nu stia unde-i sta capul. Robitii turci strigau, rusii de paza strigau, gemeau ranitii, duruiau trasurile de ambulanta, alergau ofiterii dand porunci, da om peste om si trasura peste trasura. Erau peste optzeci de mii de oameni pe campie si toti cu mintea pierduta; plecau si se intorceau si iarasi plecau, uniif acandu-si de lucru, altii uitandu-si ce lucru avea sa faca.
Domnitorul a stat intre ei, pana pe innoptate ca sa faca liniste si randuiala. Pe drum spre Poradim l-a apucat noaptea. Mergea in trasura. Dar cum durmul nu era singuratic si tacut ca ieri seara; erau sute de care pe drum, unele cu raniti, altele cu bagaje, si era zgomot si vuiet ca intr-un iad. Trasura domnitorului trebuia sa se opreasca tot la cate zece pasi ca sa faca drum carutelor. De multe ori, cand era imbulzeala mare si da trasura peste trasura, el era nevoit sa se dea jos si s-astepte in sant pana sa se descurce drumul.






Risipirea Plevnei - 01
Risipirea Plevnei - 02
Risipirea Plevnei - 03
Risipirea Plevnei - 04
Risipirea Plevnei - 05
Risipirea Plevnei - 06
Risipirea Plevnei - 07
Risipirea Plevnei - 08
Risipirea Plevnei - 09
Risipirea Plevnei - 10
Risipirea Plevnei - 11
Risipirea Plevnei - 12
Risipirea Plevnei - 13
Risipirea Plevnei - 14
Risipirea Plevnei - 15
Risipirea Plevnei - 16
Risipirea Plevnei - 17


Aceasta pagina a fost accesata de 504 ori.