Risipirea Plevnei - 12

Risipirea Plevnei - 12

de George Cosbuc


Pe campia aceasta sosi, pe la doua ceasuri dupa amiazi, domnitorul nostru, venind de pe dealuri de la Opanez. A fost primit de ostirile crestine cu o negraita chiotire de bucurie. El dete porunca unui regiment sa vie dupa el cu muzica si porni cu generalii sai spre Vid.
Prin amestecul acela de oameni abia putu sa strabata. Aproape de podul Vidului a intalnit pe Osman Pasa intr-o trasura cu doftorul sau, pazit de calarasii nostri.
Osman vazu de departe cum saluta soldatii cu chiote pe un general care venea calare, inconjurat de altii si a intrebat prin semne pe un calaras sa-i spuna cine e omul pe care il primesc ostirile cu atata chiot. Cand i s-a spus ca-i domntorul nostru, Osman si-a atintit privirile asupra lui, iar cand a fost mai aproape cu trasura, s-a ridicat de pe jetul trasurii si strand in picioare si-a scos fesul.
Domnitorul nostru s-a oprit, l-a salutat pe Osman, i-a dat mana si l-a laudat pentru vitejia ce a aratat-o intru apararea Plevnei. Iar Osman i-a multumit stand tot in picioare, cu toate ca rana piicorului stang il durea grozav, si n-a voit sa se aseze pe jet, oricat il ruga domnitorul sa nu se chinuiasca. Insusi domnitorul zice, amintindu-si de intalnirea cu Osman: "Acest om mi-a intrat la inima cu totul. Fata lui il arata om bland si cu porniri nobile si ti-e mai mare dragul de el".
Osman era barbat de statura mijlocie, indesta si bine facut; cu barba neagra, nu mare, si cu ochii frumosi, negri si plini de bunatatea inimii. Era om de vro 40 de ani, linistit la miscari si la raspunsuri. Avea in cap obisnuitul fes al turcilor, in spate o manta de general, albastra-deschisa cu galoane de aur. Avea numai cisma din piciorul drept; cel stang ii era legat in carpe, de pe sub genunchi.
Pe cand vorbea domnitorul cu Osman, sosi acolo si marele duce Nicolae. Dete si el mana cu Osman laudandu-l. Apoi, trasura lui Osman a plecat mai departe spre Plevna.
Dupa plecarea lui Osman, marele duce a intrebat pe domnitorul nostur ce are de gand sa faca acum si unde va dormi la noapte. In Plevna! raspunse repede domnitorul nostru, vesel de biruinta zilei. Dar marelui duce nu-i venea la socoteala acest lucru, ii sta pe inima sa nu intre in Plevna domnitorul nostru intai, ci tarul rusilor. Era destul ca in Plevna au intrat cu puterea ostilor romanii mai dintai, acum cel putin sa fie rusii cei dintai care sa intre cu alai si cu mzuica.
De aceea, marele duce a rugat pe domnitorul nostru sa nu intre in Plevna, ci sa mearga la Poradim la tarul, ca sa-i spuna cum s-a petrecut lupta si sa-i abata gandul de a veni a doua zi in Plevna: ca nu sunt toate de buna randuiala in oras, ca poate Osman sa fie pus iarba de pusca pe sub cladiri ca sa sara Plevna in aer. Adevarat e ca in Plevna nu se stia ce este si ce nu; si, intr-adevar, peste noapte au iesit din ascunzatori cateva companii de cerchezi si au navalit asupra ostirilor noastre. Dar atata a fost tot.
Domnitorul nostru a inteles gandul marelui duce. Obosit cum era, n-a vrut sa mai faca inca un drum de vro cateva ceasuri calare, pana la tar. Si s-apropia si noaptea. Dar in urma s-a invoit; insa nu l-a razbdat inima sa nu s-abata mergand spre Poradim, spre Plevna. Marele duce vazand ca totusi domnul romanilor voieste sa intre in Plevna, ca sa nu-l lase singur, a plecat si el - cel putin sa intre amandoi deodata in cuibul lui Osman. Dar a mers pana la un loc si s-a intors. El stia de ce.
Prin Plevna a trecut domnitorul nostru repede. Pe ulitele stramte ale orasului era un miros nesuferit de mort si de oameni bolnavi. Abia putu sa strabata de ostire. Iar generalii sai, in imbulzeala cea mare, se rupsera de el si se pierdura, asa ca el avea pe langa sine numai vro cativa ofiteri si putini soldati de paza.
Se facuse intuneric de tot. El pierdu drumul, in pricina intunerecului si a strazilor stramte si incalcite. Pe unele strazi incepura s-auda impuscaturi. Erau cerchezi ascunsi care izbeau strajile noastre. Domnitorul si cei putini de pe langa sine intrara in griji. Puteau sa-i atace cerchezii, sa-i ucida ori sa-i prinda.
Dupa multa ocolire incoace si in colo, detera de un baiat bulgar, pe care-l intrebara romaneste, incotro e calea Grivitei. Baiatul, desi pricepu intrebarea, se infricosa, voind sa fuga. Dupa ce i-au spus sa nu se teama de Osman, ca e batut si robit, baiatul a mai prins inima si alergand pe langa cai, i-a scos din oras pe soseaua Grivitei.
A fost o minune ca domnitorul cu ai sai au ajusn la Grivita in buna pace. Nu-ti vedeai nici mana, asa era de intuneric, iar drumul plin de gropi. Caii se impiedicau intr-una din sarmele taiate ale telegrafului. Intr-un loc detera de o trasura de ambulanta, cu raniti turci, rasturnata in sant si sfaramata. Erau infioratoare gemetele acestor raniti, care aveau sa petreaca noaptea in marginea drumului fara nici un ajutor.
Din satul Grivita, domnitorul a luat o caruta taraneasca si a ajuns pe la noua ceasuri la Poradim, la tar rin sat era numai focuri, prin toate gradinile si curtile, iar pe langa focuri stateau rusii roata si chioteau . Tarul n-a voit sa se indeplece; staruia sa intre a doua zi in Plevna impreuna cu domnitorul.
Pe la zece ceasuri, domnitorul nostru a plecat sa se culce. Era amortit de ger si obosit de tot, caci ziua intreaga nu s-a dat jos din sa. Nu mancase si nu bause nimic de ieri seara.





Risipirea Plevnei - 01
Risipirea Plevnei - 02
Risipirea Plevnei - 03
Risipirea Plevnei - 04
Risipirea Plevnei - 05
Risipirea Plevnei - 06
Risipirea Plevnei - 07
Risipirea Plevnei - 08
Risipirea Plevnei - 09
Risipirea Plevnei - 10
Risipirea Plevnei - 11
Risipirea Plevnei - 12
Risipirea Plevnei - 13
Risipirea Plevnei - 14
Risipirea Plevnei - 15
Risipirea Plevnei - 16
Risipirea Plevnei - 17


Aceasta pagina a fost accesata de 514 ori.