Risipirea Plevnei - 03
de George Cosbuc
Cata munca si truda ca sa omori cu foamea pe o biata ostire. Osman cu ai sai, impresurat de toate partile, iar crestinii ii ucideau incetul cu incetul!
O suta douazeci de mii de osteni crestini crestini pazeau pe cei vro cincizeci de mii de turci inchisi in redute, care morti de foame, razbiti de ger si de ploi cu ghiata, desculti si goi prin santuri, aveau nefericirea sa-si apere si ei cinstea neamului lor, tot ca si ai nostri.
La parere, impresurarea nu era razboi, nu era masurare de puteri si aratare de vitejie; era o chinuire a celui mai slab, o casna a celora ce cautau acelasi lucru ca si rusii, ca si noi; sa nu-si faca de rusine neamul si sa-si apere drepturile lor.
Lucrurile acestea sunt ticalosia razboaielor, sunt faptele rele care indeamna pe cei cu suflet milostiv sa strige impotriva razboaielor si a ostirilor. D-zeu a vrut sa fie pe pamant pace si intre oameni bunavoire, iar mantuitorul a blestemat pe cei ce adur ura intre oameni si invrajbire intre neamuri. E bine sa te feresti de cearta si fericit e cine face pacea, iar razboiul e o cearta intre popoare si fericita e tara care se fereste de certuri si de razboaie pe nedreptul. Cand te ridici fara prilej asupra altuia numai ca sa-i rapesti ce are, faci nedreptate strigatoare la cer. Iar ostirile care intra in tara straina, numai ca sa prade si sa bata tara si s-o cuprinda, fie din lacomie, fie numai din mandria si increderea tarii, acele ostiri fac razboi nedrept.
Ce-or fi avut rusii cu turcii, Dumnezue sa-i stie. Ca au pornit razboi pe cuvantul ca apara pe crestini, e adevarat. Dar numai Dumnezeu patrunde pana in inimi si ce au avut rusii in inima lor numai ei si Dumnezeu o pot spune.
Noi, romanii, de cand suntem pe pamant ca neam stiut, n-am cautat sa ne intindem stapanirea cu sila armelor, n-am voit sa luam nimic dintr-al altora. Am purtat multe razboaie, da rniic unul n-a fost ridicat de noi asupra altora, ci de altii ridicat asupra noastra. Toate razboaiele noastre au fost razboaie de aparare, nu de cucerire si de lovire.
Asa si acum. Noi n-am dorit razboiul. Ne-am ferit de el. Dar turcii ne-au lovit si ne-au nesocotit drepturile. Iar cand dreptul e cu tine si cand nu poti cu binele sa te intelegi cu vrajmasii tai, atunci poate, cu durerea in suflet, esti silit sa-ti calci pe inima si sa lovesti pe cei ce te loveste.
Nici rusii, nici noi n-am impresurat Plevna cu gandul sa ucidem cum ne-o veni mai bine turci, ca sa imputinam multimea lor, ci numai ca sa-i silim sa se dea prinsi, ca sa slabim astfel ostirea turceasca. Toate trudirile noastre si ale lor s-ar fi sfarsit repede, daca ei si-ar fi inchinat steagul. Si daca nu l-au inchinat, nu sunt de ghulit si de blestemat, ci mai ales de luat ca pilda. Esti silit sa te miri de acesti oameni, care se tarau pe jumatate morti, si totusi nu se lasau, si-i iubesti ca sunt oameni vrednici si cu credinta catre steagul pe care au jurat. Pagani erau, vrajmasi ai legii noastre. Turcii erau si dusmani indaratnici ai neamului roman, oameni care ne-au facut atata rau, dar erau oameni facuti de acelasi Dumnezeu ca si noi, si erau osteni si-si faceau datoria lor!
Tocmai de aceea marele duce Nicolae, fratele imparatului rusesc, a scris o scrisoare lui Osman in care ii spunea cam acestea: "Voi vedeti, turcilor, ca v-am impresurat cu totul, v-am inchis toate drumurile, v-am taiat si cea mai din urma creanga de sub picior si ca numai aveti nici o scapare. Iesiti de buna pace din Plevna si dati-va prinsi, caci n-o sa va facem nici un rau. Impotrivirea voastra nu e de nici un folos si vitejia ce-o aratati n-are rost."
Lui Osman i-a scris marele-duce, dar trebuia sa-i scrie domnitorul nostru, caci el era capetenia ostirilor de la Plevna. Dar domnitorul n-a voit, zicand, ca el nu vrea sa-si bata joc de Osman. Avea dreptate domnitorul. Judecand dupa vrednicia de pana acum a lui Osman, era o batjocura sa-i ceri sa se dea prins ca un misel.
De altfel scrisoare era binevoitoare; lui Osman nimeni nu i-ar fi adus mustrare, daca s-ar fi plecat, dandu-se rob. A facut cate poate omul care vrea; ajunsese sa n-aiba ce manca si n-ar fi fost rusine daca ar fi incercat sa-si scoata ostirea din negraita stare de ticalosie la care ajunsese.
Osman-pasa a raspuns insa marelui duce ca un adevarat om viteaz: "Sunt si eu, ca d-ta, nedoritor de varsare de sange, ma feresc de moarte si ma bucur ca ai ganduri asa de blande si ti-e mila de cei ce sufar. E vrednica de un viteaz bunatatea ce o ai, caci ma rogi sa cruti viata oamenilor si sa ma feresc de sangiuri. Dar, oricat de primejduit as fi, si ori si cat as vrea sa inlatur varsarea de sange, nici prin vis nu-mi vine gandul sa indemn pe soldatii mei sa se dea prinsi. D-ta ne plangi de mila: te rog sa nu ne mai plangi, caci noi nu ne stim intr-atata nefericire si nevoie cum crezi. Orisicum ar iesi lucrurile, mi-e totuna: eu, cu viteza mea ostire ne vom bate pana la cea din urma picatura de sange, aparand cinstea si drepturile patriei mele".
Acesta a fost raspunsul lui Osman. In ce stare era el in Plevna si cat de hotarat si de indraznet vorbeste? ASa se cuvine soldatului, asa se cuvine sa raspunda oricare om cand e vorba sa-si apere tara. Cand aveau rusii de lucru cu un om ca Osman, sa nu te mir ca au stat incurcati atata amar de vreme, cu atata multime de oameni si n-au putut sa-l scoata dintr-ale lui.
Risipirea Plevnei - 01
Risipirea Plevnei - 02
Risipirea Plevnei - 03
Risipirea Plevnei - 04
Risipirea Plevnei - 05
Risipirea Plevnei - 06
Risipirea Plevnei - 07
Risipirea Plevnei - 08
Risipirea Plevnei - 09
Risipirea Plevnei - 10
Risipirea Plevnei - 11
Risipirea Plevnei - 12
Risipirea Plevnei - 13
Risipirea Plevnei - 14
Risipirea Plevnei - 15
Risipirea Plevnei - 16
Risipirea Plevnei - 17
Aceasta pagina a fost accesata de 1739 ori.
