Zvarcoliri pe sub pamant - 07
de George Cosbuc
Cand au crezut romanii ca sunt apropiati in de-ajuns de reduta turcilor au incercat sa mai de aodata navala asupra ei.
Si alesese pentru navala o zi de vineri - tocmai cu o saptamana inaintea sarbatorii Sf. Paraschiva.
Turcii aveau sarbatoare in ziua asta, nu numai obisnuita lor vineri, pe care o tin ca noi crestinii dumineca, dar si un praznic mare de-al lor, Ramazanul, tinut cu multa cucernicie si rugaciune. Crezura ai nostri ca vor putea lovi fara veste pe turci, gasindu-i in mana cu biblia lor, nu cu armele. Si-ntr-adevar, turcii erau la rugaciune cand i-au lovit ai nostri.
Romanii s-adunasera, cu multa liniste in piata lor, randuiti pe companii - la o azvarlitura de piatra departe de reduta - si tocmai cand era soarele cruce la amiaza, iesira dorobantii din Vlasca si din Teleorman si detera navala. In rand cu ei era o companie de oameni cu scari, cu saci umpluti cu calti si cu fasine.
Alcatuirea acestei companii e o pilda frumoasa de credinta si de vitejie. Cei din companie erau flacai de prin mai multe regimente, care s-adunara de bunavoie si se-mbiara sa mearga-n foc. Un locotenent umbla din regiment in regiment, intreband : cine vrea dintre voi sa intre de bunavoie in lupta? Si din toate partile raspundeau voinicii, asa ca, la urma urmei, mai toti erau gata sa sara in foc. S-au ales apoi cei mai sprinteni.
Dorobantii de data asta nici n-aveau pustile incarcate ca sa traga focuri si sa destepte pe turci. Nici nu era nevoie de plumb, caci din piata noastra puteai s-ajungi din cateva sarituri la santurile turcesti, iar acolo era nevoie numai de baioneta.
Ca vantul de iuti s-azvarl dorobantii din paralela lor, repezi ca o furtuna strabat campia si cat ai bate in palme ajungi la santurile turcesti. Repezi au fost romanii, dar turcii au fost si ei repezi.
Abia zarira pe romani ivindu-se din santul lor si, azvarlind cartile de rugaciuni, sarira cu multa strigare pe parapet si deschisera un foc pustiitor. Si dintr-odata se pornira si tunurile de la Bucova, doborand randuri intregi din batalioanele noastre. Incepura sa urle si grozavele tunuri numite "de la sosea" - niste tunuri foarte mari, al caror vuiet era inzecit mai puternic decat al tunurilor obisnuite - si pe care nu le intrebuinta decat la zile mari. Iar azi era zi mare a turcilor, si praznic!
Dorobantii din Vlasca si din Teleorman apucara sa ajunga la santul turcesc. Dar celelalte batalioane care cum se iveau de sub pamant erau potopite de focul pustilor si de obuzurile tunurilor, se rareau ca din poveste si se invalmasira, facandu-se intre ele o neoranduiala asa de mare, incat nu puteai sa-i mai dai de capatai.
In loc sa lovim noi fara veste pe turci, ne lovira fara veste ei pe noi. "Erau c-un ochi in cartea de rugaciune, dar cu celalt la dusman", zice povestitorul turc; si intr-adevar, au fost vrednici de toata lauda turcii, caci asta e soldatului sa fie cu ochii-n patru.
Batalionul de dorobanti din frunte iesise de sub bataia tunurilor si acum se batea a pierire la santurile redutei. Se incinse lupta cumplita. Si ar fi razbit ai nostri prin santuri, daca n-ar fi curs din toate partile rezervate turcesti si ajutoarele de pe de laturi.
Incepura turcii sa ne copleseasca; cazura raniti tuspatru capitanii batalionului. Comanda fu luata de locotenenti si de sublocotenenti, dar cazura si ei. Soldatii incepura sa stea in cumpana.
Atunci, sergentul Petre Calin ia sabia din mana locotenentului sau care cazuse si in fruntea companiei navaleste spre sant. Soldatul Parvu Marinescu sare cel dintai in sant si dupa el doi sergenti, Ion Marin si Stan al lui Nica. Indemnati de ei, sare compania intreaga si dupa ei alta companie comandata de alt sergent, de Dumitru Pascu.
De alta parte a santurilor, subofiterul Petcu s-avantase cu steagul regimentului pe coama santului, dar o spartura de obuz tranti pe Petcu in sant, rupand totodata prajina drapelului, tocmai sub panza. Prajina cazu in sant, iar steagul ramase pe coama. Un turc din sant intinzandu-se isi puse mana pe bucatica de prajina a steagului, dar atunci sarira dorobantii spre steag, iar sergentul Tudor Hristea azvarlindu-se in graba se-ntinse cu intreg trupul peste steag, de-a lungul pamantului si cu gura musca de mana pe turc. Apoi, ridicand steagul si strigand: "dupa drapel, copii!" se repezi unde era invalmasagul mai mare.
Ca si la 30 august, dupa moartea lui Maracineanu, lupta de astazi a fost condusa numai de sergenti si de caprari.
Batalioanele din urma nu putura razbi prin obuzurile turcesti ca sa vie in ajutorul dorobantilor de sub reduta, iar acestia se vazura siliti sa se retraga. Atunci, ca sa se razbune, toate tunurile romanesti si rusesti incepura sa bata Plevnita cum n-a mai batut-o, tragand asupra ei cu o nespusa manie. Si se sileau sa-i mature paretele si s-o aprinda si s-o azvarle in aer. Cinci ceasuri urlara tunurile, apoi slabind rand pe rand. Si se facu liniste pe campul de bataie si sosi si noaptea, acoperind cu intunericul ei vaile Plevnei.
Zvarcoliri pe sub pamant - 01
Zvarcoliri pe sub pamant - 02
Zvarcoliri pe sub pamant - 03
Zvarcoliri pe sub pamant - 04
Zvarcoliri pe sub pamant - 05
Zvarcoliri pe sub pamant - 06
Zvarcoliri pe sub pamant - 07
Zvarcoliri pe sub pamant - 08
Aceasta pagina a fost accesata de 1766 ori.
