Cucerirea Rahovei - 11

Cucerirea Rahovei - 11

de George Cosbuc


Mehedintenii de la podul Harletului au fost incunostintati de calarasii nostri sa se tie gata, ca au sa vie turcii sa le zica buna ziua. Calarasii bagasera de seama ca pe clinurile Rahovei se coborau tunuri turcesti si ca iscoditorii turci cautau drumurile spre Vidin.
In santuirle sapate cu graba, mehedintenii asteptau la capul podului pe fugari. Se facu noapte si turcii nu soseau. Se facu miezul noptii, trecu de mult vremea cantarii cocosilor si turcii tot nu se aratau. Mehedintenii incepura sa-si piarda rabdarea. Nu e usor lucru sa stai o noapte intreaga, pitit intr-un sant, tot invartind pusca intr-o mana si despicand cu ochii intunericul, ca sa vezi pe dusman si la urma sa te pomenesti ca ti-ai pierdut noaptea degeaba. Olterii incepura sa injure. Dar iata, mai spre zorii zilei, cand doarme si apa, numai ce s-aude un scartait de care, s-aude tropot de cai si rapait de pasi. Zgomotul se apropie intr-una, batalioanele turcesti nazuiesc spre pod. Atunci capitanul Merisescu, alergand de-a lungul santului, atata oltenii si le zicea: "Lasati-i sa se apropie bine, si cand or fi aproape, trazniti-i! Ei nu banuiesc ca suntem aici!" Si olteniir adeau in sine-si, gandindu-se ce spaima au sa bage cand s-o vedea izbiti fara de veste.
Si i-au lasta sa se apropie. Era intuneric de tot si numai sunetul dovedea pe turci. Cand au ajuns turcii la o azvarlitura buna de piatra, oltenii strigara deodata: "Pe ei, ma!". Si azvarlira o unda de foc.
Turcii insa se asteptau la asta. In loc sa se sperie, ei indaratnici raspunsera cu alta unda de foc si se revarsara ca un rau mare spre pod. Mehedintenii in trei siruri, de dupa adapostul santurilor, indesesesc strasnicia plumbilor si culca, de-aproape, pe cei ce nazuiau sa intre pe pod. Turcii sunt deznadajduiti, ei n-au alta cale; se prabusesc cu netarmurita manie spre pod si, impinsi unii de altii, se indeasa pravalindu-se spre ai nostri. Schimbul de gloante e mai des decat sunt navalitorii de desi si dincolo si dincoace indarjirea n-are margini. Ei se bat ca orbii, in nestire, caci intunericul era asa de gros de puteai sa-l prinzi cu mana.
Multimea de turci cazuta pe pod impiedica trecerea celor ce soseau, si soseau mereu. Acum cei de la spate se imbulzeau inainte, iar cei dinainte se imbulzeau inadarat, se culcau strvindu-se unii pe altii si zapaceala se facea tot mai mare. "Ma baieti", strigau sergentii "sa nu slabiti focul! Ne ineaca turcii, daca le dam drumul!".
Mehedintenii aveau plumbi din belsug. Trageau intr-una. Trecuse un ceas de cand tot impuscau. Trecura doua ceasuri, trecura trei.
Dar nu se mai puteau. Se zarea de ziua si mehedintenii incepura sa-si ia ramas bun de la viata, in gandul lor. Aveau sa-i copleseasca turcii si sa-i ucida pe toti pana la unul.
"Pierim dom' capitan! Pierim cu totii, ca soarecii!" strigau oltenii si trageau cu toata puterea maniei lor cei din urma plumbi.
"Daca e sa pierim", zise capitanul, sa pierim ca leii, nu ca soarecii! Sariti, baieti, din santuri, si dati ci baioneta!".
Ce era sa mai faca? N-aveau plumbi. Si iesira oltenii din adapost si sarira la moarte vazuta cu ochii. S-azvarlira pe pod cu baionetele. Atata le-a ramas. Sa moara cu totii.
Atunci, incepu deodata sa bata un tun de undeva. Era al nostru! Erau doua. De pe un deal de aproape tunurile izbeau in gloata turcilor, in gramada si-i risipeau. Atunci, mehedintenii detera iama in turcime, repezindu-se in fuga mare. Acum sa fi vazut cum sareau turcii in rau, ca broastele si se risipira prin padurile de pe malul drept al Schitului. Se imrpastiara ca potarnichile, iar tunurile nu-i slabeau nici de un rup si dorobantii ii ajungeau!
Dar, de cealalta parte a raului era si mai frumos. Incepura rosiorii sa-si joace caii.
Turcii, care veneau in urma cu bagajele, vazand ca pe pod nu e chip sa strabata, se strecurara incet prin intunericul noptii la vale pe rau si gasira un vad. Malul raului fiind inalt, fugarii in groaza lor azvarlira deasupra corturi, haine si tot ce aveau ca sa umple matca raului pana la inaltimea malului. Apoi, pe podul acesta detera navala ducand in spate ranitii; trecura caii inot prin apa, desfacura tunurile de pe roti si le trecura in brate si razbira cu multa pierdere de oameni pe malul celalalt.
Dar and sa se vada scapati la larg, iata ca rasar ca din pamant rosiorii nostri ca ulanii rusi si seiau dupa dansii. Vai de maica lor! Rosiorii taie si strapung pe cati ii intampina, ii iau in goana pretutindeni, pun mana pe tunurile lor, le prind toate bagajele si munitiunile incarcate intr-o suta cincizeci de care; strivesc sub copite pe cati se impotrivesc, iar pe cei ce se dau prinsi ii iau in stapanire. Intr-una ii hartuiesc pe campiile Dunarii si-i alunga spre mlastini unde se ineaca bietii turci claie peste gramada. Cei ce putura sa ajunga prin vagaunile malului si prin trestisuri au scapat cu viata ca vai de ei. Pe cei ce fugeau ina inainte, ajutati de noroc, voira rosiorii sa-i urmareacsa pana ce le-or face sfarsitul, dar regimentul ulanilor n-a voit sa mearga mai departem ca sa nu-si alerge caii.





Cucerirea Rahovei - 01
Cucerirea Rahovei - 02
Cucerirea Rahovei - 03
Cucerirea Rahovei - 04
Cucerirea Rahovei - 05
Cucerirea Rahovei - 06
Cucerirea Rahovei - 07
Cucerirea Rahovei - 08
Cucerirea Rahovei - 09
Cucerirea Rahovei - 10
Cucerirea Rahovei - 11
Cucerirea Rahovei - 12


Aceasta pagina a fost accesata de 514 ori.