Povestea unei coroane de otel - Domnitorul dupa razboi
de George Cosbuc
Dupa razboi
Domnitorul nostru isi avea cartierul in satul Poradim, cale de trei ceasuri pe jos la Plevna. Satul era saracacios peste masura. Bulgarii locuiau in bordeie: doi-trei turci care se gaseau in sat si avusesera niste cladiri de lemn in chip de casa, le-au aprins cand s-au apropiat ostirile de Plevna. Prin sat era un singur drum numai cu praf in zilele bune; si in noroi pana la genunchi in zilele cu ploaie. Inolo, nimic, nici primarie, nici scoala, nici biserica.
Domnitorul isi alesese cea mai buna locuinta din sat, casa unui turc care fugise. Era la marginea satului si avea doua odai: una fara ferestre - asta a fost facuta bucatarie - iar cealalta cu doua ferestre fara geamuri, lipita pe jos, stramta si scunda, asa cum sunt locuintele taranilor prin satele sarace. Usi nu erau nici la tinda, nici la odai. Curtea era marisoara, dar plina de gunoaie. Aceasta era locuinta Domnitorului nostru, a Comandantului armatelor de la Plevna.
In ziua sosirii sale, Domnitorul a lasat sa i se faca o masa in odaie; pe patru pari batuti in pamant, soldatii au intins scanduri de brad, apoi au lipit geamurile cu gartie, au spalat lavita turcului, iarb mai spre seara au adus un pat de tabara. Astfel odaia era mobilata gata; avea masa, scaune si pat. Chiar in ziua aceea, in odaiaaceasta, s-au adunat vreo douazeci de generali la sfat; bineinteles, numai vreo zece au avut loc in odaie, ceilalti au stat prin tinda, iar doi au stat afara cu capul varat pe ferestre.
Mai tarziu i s-au adus din Turnu-Magurele scaune, pat si doua mese, - una de scris in odaie si alta pentru mancare. Pe asta o avea in curte, intr-un cort de panza.
Pan-a fost vreme bunqa, Domnitorul cu suita sa, - vreo patruzeci de ofiteri, - mancat in curte. Cand ploua, mancau cu totii in tinda, pe rand, caci abia incapeau cate sase la masa. Iar mesele lor nu erau mese de domn, nici macar de om cu dare de mana. Mancau din mancarea soldatilor ciorba si rasol, si cateodata friptura de berbec. Oua, unt, zarzavat si altele erau aduse in fiecare zi din Turnu-Magurele, cale de cincizeci de kilometri. Vorba vine ca erau aduse; intr-adevar nu le vedeau cu ochii cate 3-4 zile, iar dupa ce a dat ploile si zapada cu viscol, nu le-au mai vazut cu saptamanile.
Au fost zile cand Domnitorul a mancat paine cu unt si la amiaza si seara; si nu la masa, ci plimbandu-se cu painea in mana prin odaie. Cam de la sarbatoarea Arhanghelilor, au inceput sa lipseasca de toate in tabara, chiar si painea; si atunci in cartierul Domnitorului s-au scazut la jumatate portiunile de paine, asa ca generalii din suita erau buni bucurosi sa aiba paine goala si n-o aveau. Nu era chip sa aduci de ale hranei din Turnu-Magurele; se prapadeau prin zapada carele cu merinde; ba mureau de frig boii din jug si soldatii care ii manau; ba in urma - cavarf la toate - vantul rupsese podul de peste Dunare si ostirile erau ursite sa piara de foame. Prin Bulgaria satele erau pustiite cu totu; dupa ce de felul lor erau sarace, apoi mai tinusera cu de-ale mancarii o suta douazeci de mii de oameni timp de patru luni.
Tarul Alexandru, care cheltuia pentru hrana sa cate o mie de lei pe zi, o ducea mai bine. Si nici masa Tarului nu era masa de imparat: El avea cel mult trei feluri de mancare cu nimic mai bune si mai bogate decat la un birt economic dintr-un orasel.
Singurul lucru pe care-l avea cu prisos, era vinul. Cei care fumau o duceau rau cu tutunul. Odata, intr-un sfat de generali, veni repede un ofiter, scoase de sub manta o ghiulea de tun umpluta cu tigari si o puse pe masa. A fost un chiot si o veselie intre generai de parea ca le-ai fi dat averea lumii, si sarira sa imbratiseze si sa sarute pe ofiter, ca niciunul nu avusese tutun de vreo cateva zile.
Asa era in cartierul domnesc: in cartierul generalilor comandanti era si mai rau. Iar ofiterii de front rabdau in rand cu soldatii. N-aveau cizme in picioare, dormeau in corturi pline de noroi si rodeau coji de paine. Capitanii si locotenentii, pe partile mai marginase, mancau alaturi cu soldatii porumb copt si la pranz si la cina; apoi paine cu branza, cat a fost vreme buna. Iar dupa sosirea iernii au rabdat vitejeste si de foame si de frig.
In odaita aceea s-a canonit Domnitorul nostru patru luni de zile cu intrerupere de cateva nopti in care s-a canonit mai rau. Venise adica Tarul la Poradim, cu gandul sa stea mai apropiat de Plevna cateva zile. Asta era cam pe la sfantul Dumitru, pe o vreme de ploaie si cu viscol. Casa cea mai buna din sat trebuia data acum Tarului si astfel Domnitorul nostru a trebuit sa plece prin sat, prin noroi si pe ploaie, sa-si caute un bordei de locuit. Si-a gasit unul pe o rapa, cel mai curatel si mai incapator din sat, si a stat acolo iarasi fara pat si fara masa. A doua zi, cum plouase toata noaptea si se desfundase rapa, l-a apucat groaza de noroiul de pe deal. Calul i se scufunda pana la genunchi in nori: iar mai devale, unde pamantul era lipicios, era gata sa ramaie innamolit pe drum. Toata ziua a trebuit soldatii ca sa inchipuiasca un drum pana-n coasta. Aceasta noua locuinta si-o descrie insusi Domnul nostru astfel: "Bordeiul acoperit cu paie, prin peretii caruia bate vantul in bunavoie de toate partile, are doua incaperi, dintre care una - tinda - e aproape toata ocupata de o vatra nespus de mare. Incercarea insa m-a invatat ca indata ce aprinzi focul pe vatra, nu e chip de stat in tinda din pricina fumului si a mirosului greu. Cealalta incapere, in spatele vetrei, are numai o biata fierastruica lipita cu hartie si e joasa si meda, si, ca si tinda, fara podeala; cu toate acestea ea fu aleasa sa fie camera mea de dormit! Bordeiul are curte larga in care am intins corturile. Pentru domnii din suita si pentru servitori s-a gasit adapost prin bordeiele vecine, caci in bordeiul meu abia este loc pentru mine singur!"
Cat au tinut caldurile, traiul in Poradim era de nesuferit. In apropiere se intindea tabara, iar la cativa kilometri erau liniile de lupta, asa ca aerul era plin de miros de sange, de cadavre putrezite, de carpa arsa, de praf de pusca si de aerul mocnit, din pricina multimii celei mari de soldati adunati la un loc. Pe deasupra satului zburau corbii, intunecand cerul.
Iar dupa ce au dat ploile, s-a facut si mai rau. Gerul care a urmat a mai curatit aerul, dar a ingreuiat viata prin corturi.
Domnitorul nostru se scula pana in zoua si alerga pe dealuri si facea inspectii. Si cum tineau polile intr-una. El calarea ziua intreaga prin noroaie si se intorcea tarziu acasa, in puterea noptii. Pierdea drumurile, abia razbea prin noroaie si orbecaind printr-un intuneric ca iadul, sosea mort de oboseala acasa. Iar aici, de cele mai multe ori, gasea casa plina de fum, - in zilele cand batea vantul - si neputand sa doarma in odaie, se culca afara in cortul din curte si dardaia toata noaptea de frig.
Obosit asa si rasbit de plaoie, dupa ce sosea acasa si manca, statea de vorba u generalii, sfatuindu-se. De multe ori avea sa lucreze singur, sa scrie scrisori ministrilor sai, Doamnei, ori parintilor si statea pana dupa miezul noptii la masa cea de brad, tremurand de oboseala si de frig. Scria la lampa, dar se intampla sa se ispraveasca petrolul in tabara intreaga si atunci trebuia sa se desbrace prin intuneric si sa se culce de sila. Odata avea de ispravit grabnic o scrisoare; era tarziu noaptea si i se ispravise petrolul. El a ispravit scrisoarea la lumina chibritelor, aprinzand un chibrit dupa altul si tinandu-l cu mana stanga deasupra randurilor de hartie. Cand si-a ispravit chibriturile - trei cutii - si-a incheiat si scrisaorea.
Iar odihna de care avea atata nevoie, nu era odihna. Toata noaptea urlau tunurile; si cateodata bubuia cate unul asa de aproape si de grozav, incat printul si generalii, si toti, sareau de spaima drept in mijlocul casei. Desi obisnuit cu vechiul cantec al tutunilor, era vesnic ingrijorati si sareau din pat indata ce incepeau tunurile sa bata mai des. Era grija unei navale din partea Turcilor.
Apoi toata noaptea sunau trambitele la apel, se da alrma, si tot satul se umplea de soldati care alergau cu vuiet si se zbateau ca furnicile.
A vazut insa Domnitorul nostru nopti si mai amare. Cand il apuca noaptea si viscolul pe dealuri, atunci poate de teama sa nu piarza drumul si sa dea peste Turci, poate nefiind cu putinta sa lupte cu viscolul, era silit sa doarma prin santurile soldatilor, prin bordeiele taberei, prin spitale. Odata a dormit pe o nasalie de dus mortii, intr-un cort de ambulanta, caci n-a avut unde sa doarma intr-alt loc.
Povestea unei coroane de otel - Domnitorul dupa razboi
Aceasta pagina a fost accesata de 2191 ori.
