Povestea unei coroane de otel - Coroana de otel

Povestea unei coroane de otel - Coroana de otel

de George Cosbuc



Grija cea dintai si cea de pe urma a marilor voievozi, pe cati i-am avut noi de-a lungul vremii, a fost intarirea neamului nostru.
Neamul romanesc a fost si este neam statornic asezat.
De cand isi aduce lumea aminte, pe noi aicea ne stie, pe marginile Dunarii si pe coastele Carpatilor. Acesta ne-a fost poate norocul cel mai mare dintre cate le-am avut. Au rasarit neamuri de atunci - caci sunt doua mii de ani - si s-au stins; iar noi am razbit prin veacuri si-am ramas tot unde am fost. Au venit peste noi limbi streine si au cautat sa ne imprastie, ori sa ne impinga in laturi, ca sa-si faca loc si poate ca ne-au clintit vremelniceste si ne-au revarsat pe de laturi, dar precum apa valului izbit de tarm se scurge iarasi la matca, asa si noi ne-am intors la locul asezarii de bastina.
S-a dovedit cu noi vorba ca "apa trece, pietrele raman".
Raul care nu ne-a lasat sa ne intarim intr-ajuns a fost ca aveam doua domnii: a Munteniei si a Moldovei. Si eram impartiti in fata dusmanilor.
Si raul s-a tot sporit si in urma Turcii ne-au coplesit, asa ca mai mult de o suta de ani n-am avut nici domn, nici tara; caci tara ne era robita si domnul un slujbas al Turcilor.
Dar raul acesta ne-a deschis ochii si ne-a aratat primejdia. De cand am inceput sa rasuflam iarasi, cel dintai gand ne-a fost Unirea domniilor.
Stramosii nostri or fi inteles ei ce bine le-ar fi adus unirea Moldovei cu a Munteniei, dar poate vremile si straduintele dusmnailor nu le-au ingaduit s-o faca. Deodata cu unirea tarilor surori, noi am ajuns sa avem un domn statornic ales de noi, nu trimis cu de-a sila de Turci su de Rusi. Cel dintai domn al Romanilor uniti, vrednicul de amintire vesnica Alexandru Ioan Cuza, nu era intru toate pe voia stapanirilor are ne tinura parte impotriva Turcilor si ne-au ajutat sa ne unim. Ele cereau sa ne alegem un print dintr-un neam de domnitori streini. Atunci am ales pe printul Carol.
Neamul nostru, unit fiind, s-a desteptat tot mai mult, a prins puteri din an in an tot mai temeinice si se simtea tot mai in stare sa fie voinic pe soarta lui. Domnia statornica ne-a adus o oaste statornica; si astfel bizuindu-ne pe trainicia neamului pe domn si pe oaste, la 1877, cand s-au incurcat Turcii iarasi in razboi cu Rusii, neamul romanesc s-a simtit tare indeajuns ca sa scuture jugul robiei turcesti. Si ca sa dovedim ca suntem vrednici de libertate, am trimis ostirile noastre peste Dunare, sa se masoare cu Turcii.
Razboiul acesta a fost cea mai barbateasca incordare a neamului nostru, a neamului intreg.
Am biruit pe Turci; am dovedit lumii vrednicia noastra in zilele de primejdie mare si de-atunci suntem liberi, stapani pe tara si pe faptele noastre. Nici Turcul, nici Rusul, nici nimeni din lumea asta nu se mai poate amesteca in trebile tarii noastre; nimeni, afara de Dumnezeu si de noi insine, nu e stapan pe soarta Romanilor.
La patru ani dupa razboi, la 1881, domnia noastra a fost ridicata in vaza lumii si pusa alatura cu stapanirile streine cele de treapta mijlocie; caci pana atunci domnia noastra era principat, iar Domnitorul nostru era print, sau voda. De la 1881 tara noastra e regat; iar domnitorul, rege.
Rostul acestui lucru e asa: precum intr-un sat, sa zicem la un ospat, fruntasii satului, adica acei mai cu vaza si mai cu carte, ori din neam mai cinstit si mai cu dare de mana
stau in fruntea mesei, iar cei mijlocii cu starea stau pe la mijloc, cei mai codasi stau mai catra usa, tot asa stapanirile tarilor din lume. Cand se aduna stapanirile si cand e sa-si rosteasca vorba, imparatii stau in fruntea mesei; regii la mijloc; iar printii, sau voievozii si ducii, oricum se mai numesc ei altfel, stau mai la coada.
Pana inaintea razboiului noi n-aveam loc in casa unde erau adunate stapanirile. Stateam prin tinda ca slujitorii, caci eram robiti Turcului; iar Turcul sta la masa ca stapan si el vorbea in numele nostru. Dupa ce prin razboi ne-am rostit domnirea neatarnata de-a Turcului, am intrat in casa stapanilor si ni s-a dat loc mai catre usa, caci domnia ne era de principat. La 1881 stapanirile cele mai cu putere vazandu-ne vrednicia ne-au chemat mai la mijlocul mesei.
Schimbandu-ne felul domniei statornice, din principat in regat, ne-am schimbat intrucatva si asezamantul de bastina al tarii: iar pentru domnie noua ne-a trebuit semn nou. Cand s-a incoronat ca rege la 1881 Domnul Carol, pana atunci principe sau voievod al Romanilor, i s-a pus pe cap o coroana de rege, facuta din otel de tunuri de-ale Turcilor biruiti.
Dupa asezamantul tarii, regele nostru carmui tara cu ajutorul a opt sfetnici pe care si-i alegea el, dupa cum credea ca cer nevoile neamului si ale domniei si cu ajutorul unui mare sfat al tarii, cu parlamentul. El e totodata, capetenia oastei Romanilor.
De acu' inainte scaunul tarii noastre se va mosteni din tata in fiu, adica fiul cel mare, intaiul nascut - fetele n-au dreptul sa domneasca - va sta pe scaunul Romaniei dupa moartea tatalui sau. Asa spun legile tarii.
Dar dintru inceput chiar, dupa voia lui Dumnezeu, s-a facut o schimbare in legea mostenirii tronului. Domnitorul nostru n-a avut parte de copii - a avut numai o copila, pe principesa Maria, care a murit in varsta de 3 ani. Si astfel scaunul tarii noastre i se cuvenea fratelui mai mare al Domnitorul, printul Leopold. Dar el n-a primit scaunul, lasandu-l fiului sau, Ferdinand.
El deci, nepotul de frate al Domnitorului Carol, a fost nadajduitul urmas al scaunului domniei romanesti dupa Carol I.
Precum fiecare om cauta sa-si intemeieze o vatra de mosnean, sa ridice o casa pentru ai sai, asa si Domnitorul Carol si-a cladit castelul Peles la Sinaia, ca sa fie cuibul familiei Hohenzollern si vatra de mosneni a celor din familia domnitoare.
De-acu' inainte numai ajutorul lui Dumnezeu sa se reverse asupra neamului si a tarii noastre, caci noi cei de astazi am pus o temelie neclintita domniei romanesti, ne-am zvarcolit sa intarim neamul, unindu-l sub un singur cap, pornindu-l pe calea dreptatii si a luminii si prin incordarile noastre am faptuit asa de marete fapte, incat vor fi de vesnica pomenire prin carti si ca un vesnic soare vor straluci prin veacuri stranepotilor nostri.
Numai de la cumintenia noastra, a tuturor, atarna de acum, pe langa voia Celui-de-Sus, soarta Romanilor.  Sa ne incredem ca si pana acum, in puterile neamului nostru si sa fim gata de lupte si de jertfe, cand e vorba de tara, in care zac inmormantate oasele parintilor nostri si iubindu-ne unii pe altii, sa adunam toate nazuintele vietii noastre inspre o singura tinta a neamului intreg: spre tinta cea cuprinsa intra-aceste patru vorbe:
                        PATRIA SI DREPTUL MEU!


 




Povestea unei coroane de otel - Coroana de otel


Aceasta pagina a fost accesata de 938 ori.