Stancile striga Amin

Stancile striga Amin

de George Cosbuc


Batran de varsta, garbov si slab d-un negru chin
Prin tara imbla Beda, ca vecinic peregrin
Din sate-n sate trece, prin tari calatoreste
Si dreapta religiune prin vorbe o lateste
Dar fiind el, sarmanul, orbit de ani era,
Un prunc, ca drept tovaras, de mana il purta.
Odata, prin o vale, copilul l-a purtat.
In loc cu stanci marete si multe samanat.
Aicea stand batranul putin, se odihneste,
Copilul insa-n gluma se-ntoarce si-i vorbeste:
"Cinstite parinte, nu-i bine a sta-n drum;
Multimea te asteapta, deci scoala-te acum
Si predica o tine" Batranul se ridica
Catandu-si textu; -ndata-l ceteste si explica,
Asa de bland si dulce, cat lacrime de drag
Brazdau zbarcita fata a tristului mosneag.
Copilul nebunatec radea cu hohot mare
Vazand cum tine sfantul la pietri cuvantare,
Cum glasul lui rasuna si flutura in vant:
Dar, iata, cand batranul incheie-al sau cuvant,
Cand face semnul crucii, atuncea odata
Din cranguri se inalta o sopata farmecata
Si mii de mii de glasuri din vale repet lin:
"P-a veacurilor veacuri Amin, parinte-Amin!"
Sa sparie copilul; pe loc ingenunchieaza,
Si sfantului parinte pacatul isi tradeaza,
Cu lacrami de cainta, de jele prigonit.
Si Beda sta s-asculta si zice umilit:
"Tu n-ai cetit, copile, scriptura ce vorbeste,
Cand tace omenirea, chiar stanca glasuieste.
Insamna-ti asta bine si nu o mai uita:
Ca tot asa se poate o piatra a schimba
In inima umana, precum inima inca
Adeseori se schimba in piatra si in stanca!"





Stancile striga Amin


Aceasta pagina a fost accesata de 2633 ori.