Tulnic si Lioara

Tulnic si Lioara

de George Cosbuc

I De cand e lumea lume si rostul vorbei rost, Domn bun, cum a fost Stalpes, nici nu-i si nici n-a fost Si, de-ar trai pamantul oricat sa mai traiasca, Alt domn asa ca dansul nu cred sa se mai nasca. Era-mparat puternic si mare nume-avea, O tara, cat o lume, toiagu-i stapanea, Si osti avea din plinul, si-a gurii sale graiuri, Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri, Caci mejdele lui Stalpes bateau hotar rotund: Din granita lui Codru, ce-n preabatul afund Al Ostului domneste multimi ascultatoare, Trec mejdele trei sute de campi si vai vioare Spre munti pana-n movile, pe cari le-au ridicat Batranii lui Crai-Verde si Vultur Imparat, De-aici apoi tin ata pe-a muntelui cununa Si dau hotar lui tintes si craiului Fortuna, Si trec pe la Crai-Sanger, se pierd apoi mai sus La Trasnet imparatul, in margine de-apus. Asa era! si lumea de-a lungul si de-a latul Mirat-a fost de vestea lui Stalpes Imparatul, Caci el nu numai taberi a-nvins de multe dati, Dar plin era de-avere si plin de bunatati Si-avea comori ascunse si turme mari o mie Si nouazeci si noua de cai in herghelie, Pe campuri pacurarii purtau in grija lor Trei stani de oi lanoase si toate cu ampror! Dar salba cea mai scumpa si-odorul din comoara Lui Stalpes era inger, tip blond, era Lioara, Caci Stalpes avea doamna pe Lia si avea O fata, numai una, iar fata se numea Lioara, dupa gandul frumoasei doamne Lia, Cum tot dorea sa poarte un nume ea cu fiia. De-a fost imparateasa femeie-ntre femei Si-a fost fara pareche pe vremurile ei De blanda si frumoasa si-n vorba ca vioara, De trei: ori, ba de sese, de zece ori Lioara Cu multa ei frumsete pe mama-sa-ntrecea! Avea doi ochi albastri, ca ceriul, si avea Obraz rotund si rumen, si plete-avea balaie Pe umeri doi lucerferi de-o nobila vapaie Pareau ca-i joaca tainic si-n jocul lor domol Arunca val de aur pe-al umerilor gol, Si sanul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care Zari sfinte se rasfata din luna ce rasare! Oh! las ca fost-au fete destule de-mparati, A caror ochi umplura toti ochii de nesat, Si doar al mai vederii, pe-atunci ca s-altadata Mai fost-au doara fete, dar n-a fost inca fata Frumoasa, ca Lioara, si nobila, cat ea Un inger din icoana bisericii parea. S-atat avea copila miscari de fermecate, Cat soarele ca-i soare si-i trup fara pacate, Mirat stetea cu totul pe cerul sau cel sfant Si nu-i venea cu modru sa-si afle crezamant Privirilor, sta-n cumpeni de poate sa se nasca Din om asa faptura pe-o lume pamanteasca! II Dar vestea despre fata lui Stalpes a trecut Din tari in tari; departe prin lumi a strabatut Si-ajunse preste rauri si late mari albastre La cele mai de margini si cele mai sihastre Pamanturi, unde luna si soarele se par De gheata, caci o data pe an numai rasar. Acolo, pe hotarul apusurilor pale, Prin locuri, unde-i vantul fricos a face cale Si iarba primaverii fricoas-a rasari, Traia un stol salbatic de zmei, ce rataci, Din alte lumi mai negre ca lumea care este, Si zmeii toti de-a randul au prins de fata veste. Si-atunci, ca niciodata, pamantul dinadins Gemu de groaza multa si greu fior cuprins, Caci zmeii dusi de patimi din pesteri alergara Spre munti, de vuiet aspru toti codrii se miscara Si glasul lor de dealuri asa greu s-a izbit, Cat muntii din adancuri ca frunza s-au clatit. Zbierat-au ei salbatici, cat negurile zarii, S-au strans un punct de spaima, iar raurile tarii Din curgeri intorcandu-si intreaga matca lor, Naval-au dat s-alerge spre munti catre izvor. De ce sa stau pe ganduri, cu lunile si anul? Voi pune panta noua, voi trage buzduganul, In fier, si voi adauge venin de serpi ucisi Si-otel de-un lat de mana pe-al spadelor tais, Sa pot taia cu ele cum vreau de-ndemanatic, Un cal, apoi voi prinde pe cel mai furtunatic, Si voi zbura ca vantul, ca gandul de turbat, Si voi rapi pe fata lui Stalpes imparat! Trei zile numai! Vreme destula-i doara asta! Trei zile, si-n palaturi aduce-mi-voi nevasta... Asa strigau, si-n clipa tot zmeul se grabea Mai mult otel sa puna pe palos ce lucea, Si cauta cai, cu-aripi de spaima si-ntunerec; Si-otravuri pun pe spate si-n pante se inferec. Dar zmeul cel mai mare, al caruia palat Pe septezeci si septe de munti era durat, De-abia primi cuvantul de fata-mparateasca, Cand el a fost de-a una gatit ca sa porneasca Din alte lumi in lumea cu sori pe cerul sfant, Cu zane prin vazduhuri si fete pe pamant Gatit, ca totdeauna mai mult fiind el gata, S-alerge, din palaturi sa fure dansul fata. Atunci, ca niciodata, un cal din stava prinse; Grei nori a pus pe umeri, lat palos el incinse Si greu, care la cumpeni de nouazeci de maji; Pe doi balauri negri i-a pus apoi de straji Palatului, cu vuiet clatindu-si ale sale Mari capete de spaima, a zis: Mi-oi face cale Pe vanturi si furtune si volbure, ca vant Voi trece tari o mie si-o lume de pamant, Izbi-ma-voi ca fulger, ca trasnetul de vara, Si voi rapi lui Stalpes frumsetile din tara! Am palos si-al meu palos de trei ori e-nadit Cu tot otelul, care trei munti l-au tainuit In sanul lor, am calul cu strana din Ostroave Si-i cal ce nu cunoaste nici fraie nici potcoave, Ci vant numai si zare deschisa de-alergat! Asteapta dar, asteapta, tu Stalpes imparat, Sa vezi a mea putere, sa simti tu din tot greul Mania mea... Salbatic asa vorbit-a zmeul; Si-abia muri cuvantul pe buza lui de fier, Cand aripi el intinse de-a una si, sub cer Albit de faptul zilei, s-a pus in alergare. Crestea mereu mai negru, mereu crestea mai tare Si tot mai mult: de patimi si negru dor invins, El dat era cararii ca fulger dinadins. O suta de pamanturi cu noua mii de sate Si munti si vai si silhe si plaiuri, aburate De plangerile noptii, si rauri a trecut Grozavul zmeu, pe aripi de ceata, s-a pierdut In zari; turbat sa clatin-a cerului rotunduri, Greu zarile se misca, si sarbedele-afunduri Cu ceata pe-a lui urma si neguri sa-nvalesc. Iar cand trei mii de mile cu zboru-i se-mplinesc, El sta pe loc, se trage sub neguri si s-ascunde Sub norul greu, cu ochii departe-n zari patrunde Si tinta tine ochii la Stalpes Imparat, Pandeste pe Lioara, s-o vada prin palat Si, cand va fi copila mai vesela, dodata S-o fure si s-alerge prin zarea departata. III Prin dalba gradinuta cu strat de toporasi Si crini, ce poarta roua pe sanul dragalas, In zorii zilei dalbe cand cerul rumeneste Noptatecile piscuri si-n aur le-nveleste, Se plimba razatoare cu pasul leganat Lioara, mandra fata lui Stalpes Imparat. Mai dis-de-dimineata ca alte dati ea lasa Chilia si-asternutu-i cu cerga de matasa Si perini moi, scoboara pe prag intraurit Si trece prin pridvorul de marmora, cioplit, Cu barda si se duce de-a dreptul la portita Gradinii si-apoi intra cu zambet copilita Pe-o aripa de usa, ca-i usa cu zavor Si doua aripi are de-argint stralucitor, Cioplit ciudate-n forma de aripi de balaur. Pe moale iarba calca papucul ei de aur, Si stropii mari de roua, sub pasii ce se plimb, In mari margaritare si salbe mari se schimb. Pe largi carari, ce-n umbra de pomi crucis se taie, Copila trece blanda si pletele-i balaie Le-aluneca pe vantul frumoasei dimineti, Iar vantul le resfira mai late si mai cret Si-n taina el saruta tot parul dalbei fete, Cand tremura de dragul frumoaselor ei plete. Pe cap Lioara poarta cununi de barbanoc, Si frunze de smaralde si flori de siminoc Ea poarta; pe vestmantu-i tesut cu maiestrie Din fire lungi de aur, cu drag sclipesc o mie De stele, si pe maneci ea poarta porumbei D-argint, cusuti cu sarma pe fir de mana ei. Un brau ii strange trupul la mijloc, de matasa Si plin de flori e braul si-asa de strans s-apasa Pe trup, incat sa cugeti ca dansul e crescut Cu mijlocul deodata, si-apoi mai e tesut Din fir de diamante, si-atat ii sta de bine, Si unde se-ncopciaza, stau copcii de rubine. Si, cum se duce fata mereu privind la straturi In urma da spre stanga si-apuca drum in laturi Si merge la izvorul ce-n murmurul alin Prelinge clarii picuri pe lespezi de rubin. S-apleaca preste fata izvorului, voioasa In ape clari se cauta copila de frumoasa Si rade cand zareste doi ochi sarini si mari Clatindu-se, ca fata izvorului mai clari, Obrazul ei s-aprinde d-o nobila vapaie Si-n vreme ce-si admira frumsetile-i balaie, Ea pleaca dalba-i frunte si-o razima cu drag D-o creanga, aplecata din codrul unui fag, Si tot mai visatoare privind a ei talie, Se pierde lin in visuri si dulce reverie. Ea nici nu mai aude cum murmura de lin Duiosii stropi de apa pe lespezi de rubin, Ea nu-ntelege boarea, ce-i clatina vestmantul; Si granguri canta jalnic, dar n-o rapeste cantul Ca alte dati: in apa doi ochi i s-oglindea Si-n ochii ei distrasa alti ochi ii suradea, Ochi nobili ai lui Codru, frumosi ca lampa zilei, Caci el era de Stalpes logodnic dat copilei; In apa dar parandu-i ca vede surazand P-alesul ei, Lioara sopteste-un nume bland Si arde, cum ard fagii cu foc cand ii impresuri. Pe cand statea cuprinsa de-atatea nentelesuri, Un nor porni pe ceriuri, greu nor de la apus, Crescand mai greu, mai tare, mai sus si tot mai sus Prin larg vazduh, strabate trei campuri in trei clipe; Un zmeu venea cu norul, pe-un cal cu largi aripe, Venea ca o sageata, ca fulger de turbat Si cade spre gradina lui Stalpes imparat Vazut-au toti curtenii de-afara si din casa, Vazut-a imparatul si nalta-mparateasa Din turn vazut-a bine, cum zmeul cel din nor De-a dreptul in gradina tinti catre izvor. Si cand a vazut Lia, frumoasa-imparateasa, Ca norul greu din zarea vazduhului se lasa De-a dreptul in gradina si cand a vazut ea Ca zmeul prinde-n brate faptura subtirea A fetei, si cu fata se duce si s-afunda Prin negre zari si negre palaturi sa-i ascunda Tezaurul, atuncea de-abia s-a stapanit Frumoasa-mparateasa si repede-a fugit Prin largi chilii, cu tipat plangand, cu toata mila, S-a dus sarmana Lia sa-si apere copila. Nebuna de durere pe scari a alergat; Dar cand a fost aproape de fagul rourat Si cand vazu departe, ca-n nori ajunge norul Cu fata, disperata lovi ea cu piciorul In glii, si de manie foc greu avea-n priviri: Oh, draga mamei, draga! Tu nu esti nicairi! Te-ai dus! Lioara mamei, te-ai dus pentru vecie Si fara simturi cade pe glii frumoasa Lie. IV O lume de pamanturi atunci s-a desteptat In plangere; pe-o mie de plaiuri a sunat Cuvantul greu, ca-i moarta copila-mparateasca. Si cat a fost in larguri hotar ca sa primeasca Acest cuvant, hotarul intreg a fost cuprins De jele fara margini si geamat dinadins. Mari crai din tari vecine si tari de-a zecea tara, Primind aceasta veste, din capete miscara Cu drag si mila multa, iar cati aveau mai drag Pe Stalpes dezlipit-au piciorul lor de prag Si-n scari au pus piciorul, mai repede s-ajunga Sa mangaie pe Stalpes in jelea lui cea lunga. Si trist stetea-mparatul de-o masa razimat, Departe-avand toiagul prin colturi aruncat Si spada lui departe si coiful la picioare Mai galben era Stalpes ca omul care moare, Si slab de-atata jele si negru de zdrobit. Cand el pe naltii prieteni in casa i-a zarit, Rosi fara de voie si capul ridicat-a Si-a zis: Ori poate-aduceti voi fata? Poate fata Lui Stalpes patimasul din nou va fi a mea? Vai, Doamne, spuneti iute: traieste oare ea? Traieste? De traieste, pe ce loc poarta pasul? Vai, spuneti... Doamne, Doamne, tarzii sunteti cu glasul! Si cum cerea s-auda, de dorul sau invins, Crai-Galben cu tot dragul de man-atunci a prins Pe Stalpes si cu mila fatis in ochi catandu-l A zis: O, scumpe prieten! Impaca-te cu gandul, Si vezi, ca tocmai trebe tarzii sa fim la glas! Intreaba-ma, ce ganduri am eu, de n-am ramas La vatra mea? si-ntreaba, de ce-am plecat eu oare? Puteam sa sed acasa; dar nu stiu cum ma doare De dorul tau, ma doare durerea ta, si stiu Ca-asa numai se poate si-i bine-asa sa fiu! Copila ta-i pierduta: atata stim noi bine, Iar ce stim mai departe? Nimic nu stim, ca tine! Si-au prins atuncea craii sa-l mangaie, catand Sa-i faca dorul aspru din inima mai bland, In cat le-a fost puterea cuvantului miscara Pe Stalpes, a lui jele pe-ncet o alinara Cu vorbe si cu sfaturi de mila si de drag Si-atunci iesi-mparatul pe prag si de pe prag Chema pe cel mai harnic din argitani in casa Si-a zis plangand: Durerea asa de greu m-apasa, Cat nu mai stiu de mine nimic, si nu mai pot Nimic, cand stiu pe lume ca-s singur! Cand socot La pierderea Lioarei, ma-nec in noapte-amara Si n-am nici gand ca vesel pot fi vreodata iara! Oh, draga tatei, draga, de ce te-am prapadit, Atunci cand eu mai tare ca oricand te-am iubit! Si plange, Stalpes plange si zise iarasi: Scrie Prin tari si lumi, ca lumea si tarile sa stie De-a lungul si de-a latul, ca Stalpes a pierdut Odorul cel mai nobil din cate le-a avut! Tu scrie si da veste sa vada fiecare Cuvantul scris; tu scrie, asa cum ti se pare Mai drept si mai cuminte sa scrii; in orice sat Sa sune glas de clopot trei zile necurmat Si oamenii sa lase deoparte bucuria Si popii toti sa tina priveghiuri pentru Lia Sa faca saracuste cum datini au ramas, Prohoade sa citeasca cu stari si parastas, Si-n patruzeci de vineri cu slujbe prin altare, Sa faca lumea toata copilei sarindare! Asa sa scrii, iubite, ca doar pe rand, pe rand Voi pierde dorul negru si flacara din gand, Si nu voi fi pe lume silit de-atata jele Sa-mi pierd a mea domnie prin patimile grele. Asa vorbi-mparatul si stropi au lacrimat Din ochii lui pe haina cea dalba de-mparat, Iar argitanul scrise, precum i-a fost cuvantul, O carte, cum sa poata pricepe tot pamantul Intreaga slova cartii: cu sfaturi mari si lungi, La mijloc cu pecete, pe margine cu dungi, De aur, caci o lume avea sa o citeasca S-o lume-avea porunca din carte s-o-mplineasca. De-a fost pe lumea toata vreun suflet innorat De patimi, acel suflet in san era-ngropat De mama, caci nebuna ca volbura de toamna Parea de jale Lia, frumoasa tarii doamna. A plans cat era ziua pierduta-ntr-adevar, A rupt gateala-i toata si-a smuls din al ei par Frumosul ac de aur si primele, ce-i leaga Un stol de plete negre, cari noapte par intreaga; In haina de matasa cernita si-a-nvelit Frumosul trup: si astfel, cu parul despletit, Cu ochii rosi si umezi de plangerea cea deasa Din loc in loc alearga frumoasa-mparateasa Si strig-un nume dulce si geme cu fior Tot cauta mama, cauta pierdutul ei odor. Si, cum fugea de-a lungul pridvoarelor, ea trece Cu pas grabit si lanced prin cele treisprezece Chilii si la chilia din capat a statut: Aici era razboiul, in carele-a tesut Frumoasa ei copila cu drag si cu-ndemana, Aici erau talpigii, si caierul de lana Si ghemele, si tortul, precum le-a randuit Lioara; gol sta patul, cel mandru si gatit Anume pentru fata lui Stalpes Imparatul, Caci tot lucea-n matasuri si-n scumpe haine patul. Si, cum stetea cu ochii la haine tintiti drept, Si-a pus mainile dalbe de-a crucea preste piept Si-a stat inmarmurita frumoasa-mparateasa. O draga mamei, draga! De ce te-ai dus de-acasa? De ce te-ai dus? Acasa de cumva ai fi stat, Eu as fi dat sa faca pe seama ta un pat Din aur si margele cioplit si din smaralde, Sa dormi un inger nobil pe paturile calde Mai bland decat in leagan un fiu nascut de-o zi! Iar cand in zorii zilei din somn te-ai pomeni Si-ai vrea sa cauti o haina mai scumpa decat toate, Atunci din lazi de aur o haina tu ti-ai scoate De purpur mai frumoasa ca orisice frumos: Tesuta de pe umeri si pana-n poala jos Din fir de diamante, pe margine tivita Cu flori de-argint, la mijloc frumos impodobita Cu stele mici de sarma si fluturi de rubin, O lucitoare haina ca soarele deplin. Si, ca sa nu mai fie pe-ntreg rotundul fata Mai mult si mai de-a dragul ca tine dezmierdata, Eu as fi pus pe-un mester, din alte lumi venit, Din paltin sa ciopleasca razboi intraurit Pe seama ta, cu suluri ca grindina de albe; Suveica faurita din mandru lant de salbe Eu ti-as fi dat si bregla din aur si fustei Ciopliti in strug si patru talpigi mai usurei Ca fulgii de zapada: faceam pe-aceasta cale, Sa nu mai fie stativi ca stativele tale!... Puteai tu, draga mamei, la tors de te-ai fi pus Sa torci fuior din furca de aur, si cu fus De-argint sa torci, si panza sa tesi in patru ita, Sa cosi a ta camase din flori din crucita, Pe margini cu matasa, cu sarma la prinsori, Pe piepti apoi sa preseri un stol de puisori Albastri, cum ti-s ochii, ori galbeni, cum ti-e parul, Ori rosii, cum ti-e fata, cand arde adevarul Pe fata ta... Lioara, cu moartea ta ma-omori! Puteai sa fii tu farmec, si draga la feciori Sa fii; trei tari sa rada cu rasetele tale Si feti-frumosii lumii nebuni sa bata cale De dragul tau, si oameni, din alte lumi, trecand Prin lata noastra tara si chipul tau vazand, Sa zica: Mai sunt fete frumoase cum e luna, Dar fata ca Lioara mai dalba nu-i nici una, Nici trup ca trupul dansei, nici ochi asa dalbi ochi Atata-i de frumoasa, nu-i fie de deochi... V Asa vorbeste Lia, frumoasa-mparateasa, Privind cu ochi de patimi tot coltul de prin casa, Caci dulce suvenire gasea-n fiece colt, Iar Codru, sub rotundul chiliilor cu bolti, Trecea-n aceasta vreme catand ca sa-ntalneasca Pe Lia, caci un cuget avea sa-i talmaceasca Si-un dor avea sa-i spuna, dor tainic, care-n piept, Ardea, dar avea lipsa de-un sfat mai intelept. Si cand ajunge Codru de numara chilia De-a treisprezecea, afla la furca stand pe Lia Zdrobita de durere, plangand de-al fetei drag; S-opreste dar feciorul si sta pe-al casei prag, La doamna cu mirare si lung fior priveste, S-apropie de dansa si-n patima vorbeste: Oh, nu mai plange, doamna, te rog sa nu mai plangi Atata esti de slaba si pala, ca te stangi Si pieri vazand cu ochii! Te usti pe zice vine Si, nu stiu cum, de mila, mi-i greu sa caut la tine! Caci, vai, esti numai umbra cu nume si cu glas, Si te-ai topit, stapana, topit, de n-ai ramas! De ce sa plangi? Cu plansul omori numai viata! De-ai merge, oh, de-ai merge, sa-ti vezi o data fata In ape clari: de tine tu insati te-ai mira Ce mult este topita si slaba fata ta! Da-ti fire si mai curma din plangerea cea deasa, Caci eu gandesc oh, iarta-mi durerea ce m-apasa Gandesc sa las in lume o lume de femei, Sa merg dupa Lioara, sa caut urmele ei! S-aduc, s-aduc odorul, acesta gand ma poarta: Sa mor cu ea alaturi, de cumva-i dansa moarta! Oh, ce mi-e bun de-acuma frumosul comanac Cu penele de vultur? O, Doamne, ce sa fac De astazi cu sageata-mi atat de mult deprinsa La tel si-a carei pana de trei ori e prelinsa Cu palid colb de aur? Cu straiele ce port Si care sunt tesute din cel mai nobil tort Eu ce sa fac? Cu lancea-mi dedata-n alergare Eu ce sa fac? si-n urma cu palosul, la care Trei mesteri din trei colturi de lume-au asudat, Eu ce sa fac? O, Doamne, sa mor eu blastamat De tara si de oameni, si vesti de rau sa-mi iasa, Ca n-am atata suflet sa caut a mea mireasa? De-as sti c-alerg o lume, eu totusi am s-alerg; Dar lasa-ma, stapana, vai, lasa-ma sa merg! El zise. si-mparatul aude suspinand Pe Tulnic, ii asculta cuvintele pe rand, Si-atunci, miscat de vorba-i, la Tulnic el s-a dus Si bratul drept cu dragosti pe umeri i l-a pus Si-n ochi privindu-l zise: Fa, Tulnic, cum iti place Dar fa cum stii ca-i bine, cum stii ca-i drept a face! Noi nu te-oprim! si Tulnic asa i-a dat raspuns: O, Stalpes Imparate! Ma simt eu indeajuns De vrednic sa bat lumea! S-o bat din dunga-n dunga, Crucis cat e de lata si-n larg cat e de lunga, Sa trec din Rasarituri spre margini de Apus, Sa cat in care lume si-n care parti s-a dus Lioara mea! M-asteapta, asteapta-ma,-mparate, Cu post si cu matanii, trei luni si jumatate, Trei luni m-asteapta, doamna, caci in trei luni, socot, Sa-ntorn acasa iara cu dorul meu cu tot, Dar cand, inalta doamna, tu vei vede pe cer, Ca zorii zilei dalbe tot vin si trec si pier, Ca vremea rentornarii din ceas pe ceas s-amana, Ca luni mereu s-adaug din zi si saptamana, Atunci tu ia-ti tot gandul si nu mai astepta, Caci mort voi fi eu, Lie, si moarta fiica ta. Prin tari instrainate, tu nu ne duce dorul, Si nu ne plange; pleaca cu dragoste piciorul Si-ai tai genunchi la masa bisericii, plangand, Tu pentru noi te roaga cu inima si gand; Da slujbe-n zece miercuri si-n zece mari dumineci, Gandeste la Lioara, cand mergi sa te cumineci Si n-o uita! D-a pururi in minte sa ne tii, Caci tu, tu ne-ai fost mama si noi ti-am fost copii! O, deie, deie Domnul, sa-ntorn acasa iarasi Sperantei tale prieten si-amorului tovaras!... Asa vorbi feciorul, de nalte patimi dus, Si fara de zabava pe capul sau a pus Un coif ornat cu pene de pajura de munte, Cu creasta de arama si dungi d-oteluri crunte; Pe piept a pus pieptarul, cum poarta la razboi Vitejii toti de-a randul, si s-a-mbracat apoi Cu cele mai frumoase si mai vestite straie; A-ncins apoi la mijloc un palos de bataie, Frumos si cu margele; in urma, a-mbracat Pe dalbele picioare papucii sai de aur, Cusuti pe dinauntru cu piele de balaur. Si-atuncea imparatul i-a strans mana cu drag, Iar dalba-mparateasa stand palida pe prag Si, vorbele-necandu-si in lacrimi fara numar, I-a sarutat cu mila vestmantul de pe umar Si-a prins sa planga jalnic, mai jalnic ca oricand, De nu-i venea nici suflet, asa gemea plangand, Iar Stalpes, bietul Stalpes, plangea cu drag si dansul, In urma Tulnic face trei cruci lui Dumnezeu, La mijloc incopciaza mai strans palosul sau Si-apoi pe nalte trepte la scari de-argint scoboara Si servii-aduc indata fugarul, roib la scara; Greu calul varsa aburi pe narea sa de foc Si tropota-n picioare si nu-si gaseste loc, Iar Tulnic il adie si-l bate-ncet pe coama, Cand roibul se izbeste usor ca o fantoama, Si-ncaleca feciorul, da frau calului nalt Si calul prinde aripi, s-arunca si-n asalt Izbeste trupul nobil in toata-a lui putere Si fulgera pe fata pamantului si piere Prin zari, cum stele sfinte din cerul noptii pier. Nebun rasuna pietri sub pas de rece fier Al iutilor potcoave, scantei rasar in zare Si calul pe campie mereu, mereu dispare, Se pierde-n rasarituri cu naltul sau stapan. La scari, cu inimi triste, zdrobiti si pali raman Parintii tristi, din piepturi mereu varsand siroaie De gemete scaldate in larg potop de ploaie A ochilor, cari umezi de plansul mult si des Inchid privirea trista si plina de-nteles. S-ar duce, ei s-ar duce cu Tulnic intr-o cale, Sa bata campi si codri, sa bata deal si vale, S-alerge tot pamantul si-n negre departari Sa caute pana-n margini de margine de tari Comoara lor pierduta; s-ar duce, duce-i dorul, Si totusi ei stau marmur, legat li e piciorul. D-abia numai cu ochii mai pot sa urmareasca Pe Tulnic, care-ncepe sa nu se mai zareasca Prin zari luate-n fuga d-un roib asa pagan: Albastri codri-n urma-i se-nsira si raman Departe, mai departe, mai mici din clipe-n clipe; Si calul inteteste turbat a lui aripe Si zboara, dand in vanturi o coama de par cret, Pan zarea prinde-n noapte si cal si calaret... VI S-a dus! Atata jele s-a dus cu el pe-un pas Si-n urma lui acasa cat dor a mai ramas! Si Stalpes, doamna Lie tot plang si zi de zile Asteapta tristi intorsul iubitei lor copile. Inalta Lie face matanii la pristol Si soapte pii rosteste din pieptul slab si gol De orisice nadejde, caci ceas de ceas s-amana, Si luni mereu s-adaug prin zi si saptamana, Si vremea troienita lung sir de ani a tors De cand e dus feciorul si nu s-a mai intors! Ce vested era Stalpes si cat de slaba Lia! Din pieptul lor pierise cu totul veselia Si zambetul; de-atuncea dureri i-au framantat Cat nu puteai cunoaste pe veselu-mparat Si nu puteai pe Lia, caci ea-si schimbase portul Si slab pasea, ca grija, s-obraz avea ca mortul Si nu-i mai era trupul frumos si plin si drept, Umbla cu-ochii tot umezi, cu fruntea tot in piept. Dar Stalpes, inca Stalpes! Ce mult si-a schimbat statul, Si nu-l mai poti cunoaste ca el e imparatul! Si el, furati de gandul nadejdii, ne-ncetat Asteapta ceasul zilei si-al vremii de-nturnat, Viseaza, cat e noaptea de lunga si de mare, De-o zi, cand au s-auda pe drum in departare Un viu nechez si-un tropot de cal, carele-n zbor Venind o sa s-opreasca la poarta curtii lor. Razand fugi-va Lia mari porti sa le deschida: Vai, Doamne! bucuria va sta sa o ucida, Cand biata mama-n toiul sositei bucurii Va strange-n brat copila-i, pe ambii sai copii! Si cat va plange Lia si Stalpes cat va plange Si-n brat unii pe altii cu drag cum se vor strange Si iar vor tinea dansii, cu rostul lumii, rost. Si iarasi vor fi veseli, cum poate n-au mai fost, De nou va zambi Lia faloasa de-a ei fata Si fata va fi iarasi de-o lume laudata, Cand ea prin gradinuta cu strat de toporasi Plimba-va iar piciorul cel mic si dragalas. Si-i vor luci pe haina tesuta-n maiestrie Din fire lungi de aur, mici stele vii, o mie De stele, si pe maneci luci-vor porumbei De-argint, cusuti cu sarma pe fir de mana ei, Caci haina va fi mandra ca orisice frumos: Tesuta de pe umeri si pana-n poala jos Din pietre si margele, pe margine tivita Cu flori de-argint, la mijloc frumos impodobita Cu stele mici albastre si fluturi de rubin, O haina, ca un soare, ca soarele deplin. Dar nu! Sa-ntoarne numai Lioara! De-ar veni! Caci mama-sa va face si tot va randui Din nou pe seama dansei, sa nu mai fie fata Asa de mult frumoasa si-atat de dezmierdata, Ca ea! Va chema Lia pe cel mai povestit Din mesteri, sa ciopleasca razboi intraurit Copilei ei, si suluri ca grindina de albe Si nobila suveica din lant frumos de salbe, Si bregla de rubine, si ite si fustei De-argint, si-n urma patru talpigi mai usurei Ca fulgii de zapada: asa va face Lia, De-ar fi numai sa fie sa-si vada iara fia... Si tot viseaza doamna, si lacrimi o inec, Iar anii trec; trec zece si cincisprezece trec! VII In coltul lumii, zarea de miazanoapte poarta Pe campii mari o umbra cu tip de fata moarta, Cu ochii stansi, cu fata de ceara si zapezi, Ce cand o vezi, iti pare ca-n vis numai o vezi. Si umbra pe campie s-alearga ca nebuna, De tipatul ei jalnic viu vaile rasuna; Ea pleaca, sta, priveste, se-ntoarce, pleaca iar Si masura tot largul intinsului hotar. A cincisprezecea oara se-nvarte zodiacul, Pe cerul nalt se-ntoarce de nou in cale veacul A cincisprezecea oara, de cand s-a pomenit Prin zari aceasta umbra venind din Rasarit; Era o fata blanda, cu ochi ca viorele, Cu plete lungi si prima d-argint purta prin ele, Cu haina de matasa ca ingerii din rai, Asa cum poarta numai copilele de crai, Asa era, dar anii de-atunci au trecut desi; E pal acum obrazul si-ndata ce-l apesi Ramane locul vanat, si pletele-i sunt rupte Si buzele-i albastre ca patima de supte, Si ochii stansi, de-ti pare ca-n vis numai zaresti Un tip creat din ceara si doruri sufletesti. Nici ea nu se cunoaste, nici ea nu se mai stie, Alearga-n hohot numai nebuna pe campie Si rade cat e ziua de rupe din vestmant Bucati, ce cad in urma-i ca frunze duse-n vant. Iar cand isi vine-n fire arareori, ea plange Si peticele hainei pe trupu-i si le strange Si-n cap aduna ganduri, mii doruri i s-adun Si-aducerile-aminte cu drag atunci ii spun Ca-n alte lumi, odata, demult, demult odata Traia-mparatul Stalpes si Stalpes avea fata Iar fata avea mama pe Lia; caci avea Frumoasa Lia fata si fata era ea! Gandirea troienita sub doruri uriase Ii reda pe-ncetul, ca pruncului din fase, Simtiri sa recunoasca, sa-si vina iar in firi Sa cheme din trecuturi duioasele-amintiri A zilelor vietii; si-atunci, oftand din greul, Ea vede gradinuta de flori, ea vede zmeul, Se simte prin vazduhuri, plutind pe negru nor, Ea intra in palatul inalt si lucitor Al zmeului, traieste mereu in dor si plangeri, Simtind rumperea mintii si-a sufletului frangeri. Ea tremura, cand vede in gand acel palat Pe nouazeci si noua de dealuri ridicat, Dar cat o prinde groaza si tremur cand zareste Pe zmeu murind in sange si foc ce-l invaleste Din capetele nalte jos pana la genunchi!... Hah! Iata-l, vine Tulnic! E Tulnic! Un manunchi De pietre si margele straluce-n brau mai tare Ca palosul! Vezi coiful frumos si aurit, Si coiful straluceste mai palid ca obrazul Lui Tulnic! Uite, straie de cel mai nobil tort, E dansul, el e! Doamne! E mort, e Tulnic mort? Tu n-ai ascultat, Tulnic, de sfatul sfintei Miercuri, Esti piatra, tu! esti piatra, in negura de barcuri, Afund in codri!... Rade, lung rade campul tot Si ochii pali ai fetei vapai duioase scot Si ultimele lacrimi ii cad si i s-aduna P-obraz; ea pierde firea si-alearga iar nebuna Pe campi, pana ce noaptea o prinde-n bratul sau Si-adoarme-n vai, scutita de cer si Dumnezeu! VIII In zori, cand doamna Lia din somnu-i se trezeste, Un plans in ochi si-un tremur in suflet ea simteste Si lumea ei sa-nvarte, ea cade jos plangand: In mintea ei murise chiar cel din urma gand Al vestedei sperante, nimic ea nu mai crede, Pe fata n-o mai are, si-n veci nu o mai vede. Indata ea-si imbraca vestmantul ei cernit, Deschide usa, trece pe prag intraurit Si iese pe pridvorul cel larg, cu stalpi de aur Ciopliti in patru fete de cel mai mester faur, Scoboar-apoi pe trepte, pe noua trepte lungi Cari au parcana lata de-argint cioplit in dungi. Acolo-i sta cu bobii batrana vrajitoare; Ea murmura cuvinte si cauta-n sus la soare, Desface din naframa boscoanele pe rand Si numara-n soptire pe degete, zicand: E Tulnic stan de piatra si doarme-n des de barcuri, Caci n-a tinut cuvantul si sfantul sfintei Miercuri, Iar fata fata fuge pe campi din Rasarit; Trei luni, si-atunci blastemul lui Tulnic e-mplinit, Trei luni va fi el piatra, dar luna cea de-a patra Va face om cu suflet, caci glas va primi piatra. Atunci vedea-vei soare, ce nou va rasari, Atunci a ta copila din neguri va veni Si iar vor merge toate pe calea lor cea dreapta Asteapta, doamna Lie, trei luni numai asteapta... Trei luni! Ziua de maine luni se-ntorc cu ea, Asteapta, doamno Lie, caci maine vei vede!




Tulnic si Lioara


Aceasta pagina a fost accesata de 970 ori.