Somnul codrilor
de George Cosbuc
La poalele padurii, Arnulf pe langa foc Sta singur. E intuneric si plin de spaime locul, Arnulf e insa tare, si vesel arde focul. El si-a-ncercat departe prin alte tari norocul Cu regii, cari pornira razboiul la Sfantul loc. Asa dori Hatursa: barbatul ei sa fie Un brat vestit in taberi si mare-n vitejie. Si Arnulf de dragul fetei, cand fata i-a jurat, Vandutu-si-a palatul si-n taberi a plecat - Sarac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat. E frant de multe drumuri, dar somnul azi ii piere; Si focul arde vesel, e noapte si tacere. Dar galbenele flacari prin codru strabatand Ajung pe la culcusul de iedera uscata A negrei Nopti. Si Noaptea de zare desteptata Incet ridica ochii, se uita-nspaimantata, S-apropie de flacari si-aproape-n urma stand Viteazului in fata, ea lung la el priveste, Domol, apoi cu glasul abia-nteles, vorbeste: „Tu cine esti, straine? De tulburi somnul meu? Cu gandul mortii-n suflet, s-alergi murind mereu, Sa n-ai de ganduri pace, cum n-am de tine eu!” Arnulf aude glasul, voinica-i este firea Si rade, rade-n hohot s-alunge nalucirea. Atunci batranul Codru, de hohot desteptat, Incet deschide ochii, ca doua salcii crunte, Iar pletele-i cu freamat ii tremura pe frunte Si-i tremura-n manie sprancenile carunte; El mii de brate goale le-ntinde tremurat. Cu glas adanc de preot din zilele batrane Vorbeste rar: „N-am pace de rasul tau, pagane? Tu somnul veciniciei sub mine sa-l petreci! Sub brazi la radacina tu fruntea sa ti-o pleci Sa dorm si eu de-a pururi, sa dormi si tu de veci!” N-a ras acum viteazul; sta codrului in fata Cu ochii mari si tulburi, cu sufletul de ghiata. Si cand clateste Codru pletosul cap al sau, Navalnic dintre plete-i vuind rasare Vantul: El vajaie din aripi si-si flutura vestmantul Si canta, dar salbatic si fara sir e cantul: „Ce gand nebun te mana, de tulburi somnul meu? Furtuna-ti fie gandul, si moartea o furtuna; Sarac, pe cai sa-ti mantui visarea ta nebuna!” Arnulf aude, sare pe cal, infiorat De frau, cuprinde gatul fugarului spumat Si-alearga-n vant si-n noapte nauc, si sugrumat De ganduri troienite - si nu mai sunt in cale Nici pietre, nici izvoare; el fulgera la vale. Si-n zori la poarta bate, dar poarta n-a raspuns, Hatursa-i maritata. Pe cine cati, straine? Arnulf ridica pumnii, s-omoare, dar pe cine? Arnulf ar vrea sa planga, dar sange-n ochi ii vine, Arnulf ar vrea sa tipe si n-are glas de-ajuns. El calul si-l intoarce si drumul ii arata, Acelasi drum spre codru, o goana desperata! Cu gandul mortii-n suflet, cu noptile de veci In suflet, ca o umbra pe apa tu sa treci Sub brazi la radacina bolnavul cap sa-l pleci! Sarac, pe cai sa-ti mantui visarea ta nebuna - Furtuna-i viata toata, e moartea tot furtuna?
Somnul codrilor
Aceasta pagina a fost accesata de 2338 ori.
