Rodovica

Rodovica

de George Cosbuc

Tot cerul la vest era-n purpur scaldat Doinind treceau vesel flacaii prin sat Cu luciile coase pe-un umar robust, Si fete, cu ochii din soare de-august, Treceau, avand furca la brane. Pe-un lait sub veche tulpina de fag, Eu stam privitor, cum d-a pururi mi-e drag Sa stau si din ochi de-amarunt sa privesc La sate tot mersul de trai romanesc, Ca sfant trai din vremuri batrane. Era dupa Pasti, si era un timp bun. Vedeam indeparte un vanat cordun De munti si pe dansii al iernilor giulgi; Ciresii ningeau cazatorii lor fulgi De alba si nobila floare. Ici-colo vreo fata fugea la fantani, Veneau pacurarii cu tulnice-n maini, Si boi tanganeau cate-un clopot la gat, Copii se jucau langa plopii din rat Si-un fluier plangea-n departare. Si, cum stam pe trunchiul de fag razimat, Lenos avand capul pe spate lasat, Priveam intr-un loc la o cruce de strazi: Stateau inaintea cutarii ograzi Flacai intr-o deasa gramada. Pe rand s-adunara mai multi trecatori, Eram curios eu, la ce-s privitori? Intreb pe-un mosneag ce venea dinspre ei, Si-mi spune; si plec eu sa vad dara ce-i? Am stat si-am privit de pe strada. Pe prispa de lut, avand furca la brau, Sta Vica, si parul ei galben ca grau Desprins din pletenci, preste umarul drept, Se varsa val blond pe rotundul ei piept, Asa, ca-n icoane la ingeri. In mana cu fir, el se-nfira pe fus, Dar gandul copilei departe sta dus, Si blanzii ochi, negri ca sufletul trist, Ca noaptea cand Precesta naste pe Crist, Sticlesc intr-o roua de plangeri. Si ma-sa, stand palida jos langa ea, Cu dragoste drept intre ochi ii privea, Soptindu-i cuvinte sa fie cuminti, Dar fata se-ncoarda si geme-ntre dinti Si bate-n pamant cu ciobota; Apoi sta domoala, cu fruntea-n pamant, Si mie-mi parea, cum priveam, ceva sfant, O mama-n genunchi, adiind-o p-obraz Pe fiica-sa, astfel sta Maica-n privaz La crucea de lemn din Golgota. Tu, Vica, m-auzi, Rodovica? Socoti, C-asa-i de cand lumea si nu mai mor toti; Si haida, ca doara tu nu esti de plumb, Tu dragostea mamei si-al mamei porumb, Ma faci tu sa plang eu de tine! Ca nu-ti mai sta gandul la fus si la tort, Totuna-i, dar raul din viu te da mort, De rau ma tem, Vica, ma tem de Ceas-rau, Si vezi ca stau satele-n plansetul tau Sa nu te gandesti ca-ti sta bine! Si lung o saruta si-o strange la piept, Si capul plecat i-l aseaza ea drept, Si bland i se joaca p-obrazul de nea, Si rade, ca doara va rade cu ea, Si plange si cat o mai roaga. In aste vremi, palcuri de oameni veneau, Milosi cate-o seama, iar altii radeau; Alaturi de mine primarul din sat Zbiera prin multime c-o gura de sfat: La doctor! Caci n-are o doaga! Sarmana! Ei, oameni care nu o-nteleg. O mana la doctor, cand satul intreg Vorbeste ca Vica de mult il iubea Pe Nandru, ca beata de dragoste ea Pierdutu-si-a capul si firea. La claca, ori seara cand tin sezatori, La joc pe la Pasti, si-n dumineci la hori, Pe prund in amurg, la Craciun in vergel, Ea nu-si dezlipeste nici ochii de el, Ca vai! cum o-nvinge iubirea! S-acum, desperata ca nemtii l-au dus Pe Nandru-n catane, ea-n ganduri s-a pus, S-o doare durerea de mila cu drag Si sta, ca cioplita, sta ceasuri pe prag, Nici moare si nici nu traieste. S-acum, inspre seara, cu par despletit, Si galbena-n fata ca cei ce-au murit, Nebuna plecase, cu furca in brau, La moara, cu gand sa s-arunce in rau, Si ma-sa a prins-o, fireste. Vai, lasa-ma, mama; de ce nu ma lasi? Mai bine cu giolgiul p-obraz in salas, Mai bine sub moara de hrana la pesti, Vai, lasa-ma, mama, de ce ma opresti? De vrei, cu securea ma taie! Ca n-am, cat pamantul, tot fata sa sed! Ca stiu ca pe Nandru eu n-am sa-l mai vad, Cand vad eu ca neamtul mi-l pune-n sireag Si-l poarta cu trambiti si-l joara pe steag, Si-l duce sa moara-n bataie! Si plange, ea plange de varsa parau, Sta rupta si supta de-al inimii rau, Imbaiera mainile-n parul blondin, Si palida, parca beuse pelin Nu-si afla repaos copila. Si ma-sa, cu frati si cumetri s-au pus S-o traga in casa, si-au dus-o pe sus, Si ea-n zvarcolire nebuna gemea Mereu ma cutremur cand cuget la ea, Si-atunci am stat vested de mila. Si cei adunati se-mprastiara pe drum; Si iarasi primarul da sfaturi: Nicicum! Cu bine nu-i bine, si-i rau cu sudalmi: Sa-i trag eu din zdravan vro cateva palmi, S-o vezi cum se scutura-ndata! S-o bat ca la chip si s-o leg eu butuc, O data, dar numai o dat sa-i apuc Cositele-n stanga s-apoi s-o plesnesc, Cu dreapta, sa-i sara cel sange dracesc Ca-i prea indaratnica fata! A fost intr-o miercuri aceasta; iar joi, In zori am plecat la oras, si-napoi, D-atunci neputand a ma-ntoarce la sat, Trecut-au luni multe si eu mi-am uitat De firul povestii cu Vica. Tineam, dintru-ntai, ca plansorile ei Sunt lacrimi de care plang multi farisei, Asa-mi venea-n suflet sa cred lamurit, Ca tot acel joc a fost joc fatarit, Ori prea mult jucat din nimica. Dar ieri, din ravasul de-acasa trimis Din sat, intre altele cate mi-a scris Un prieten, eu aflu ca Nandru e mort, Si Vica ea, blanda la vorba si port, Ea n-a fost fatarnica biata. Catana la tunuri de cand a plecat Recrutul, s-a pus de-atunci Vica pe pat Beteaga de friguri, si boala crescand Prin dorul iubirii, prin unicu-i gand, Ca moartea topitu-s-a fata. Pe Nandru, cum sta cerceland intr-o zi Un cal, plecat fiind, calu-l lovi: I-a-ntrat pana-n creieri copita de cal, Si-a doua zi Nandru, pe pat in spital, Muri sub cutite de medici. Si, cand a prins veste de mortul recrut, A ras cu amar si din greu a gemut Copila: de-atunci in zadar a mai fost S-o mangaie ma-sa cu vraji si cu post Si zilnic c-o mie de predici. Si, cand intr-o noapte cu pal luminis De luna, parintii-i dormeau, pe furis Din pat ea se scoala si iese-n ocol Incet, in camasa, desculta,-n cap gol, Si pleaca spre moara grabita. Si roata se-nvarte si surd vuiet da. Deodata tac apele, roata, ea sta: Cand iese morarul, sa-i caute de chip Da-ncolo, da-ncoace si afla sub slip Sub roata pe Vica zdrobita. Mai bine sub moara de hrana la pesti! Tu n-ai citit carti cu novele domnesti, Tu n-ai invatat a iubi ca-n salon, Cocheta-ntrupand paragrafi de bonton: Sa lesini, sa plangi in nimica. Cu inima calda, cu sufletul viu, Cu-ntregul lor clocot de sange, azi stiu Putini sa iubeasca, si tu ai stiut, Dormi bland! si-n etern pe mormantul tacut Rasara-ti crini albi, Rodovica!



Rodovica


Aceasta pagina a fost accesata de 955 ori.