Prin Mehadia
de George Cosbuc
Si era un vuiet jalnic prin porumburile coapte. Carul-mare scoborase jos de tot spre miazanoapte Si-i pareau pe deal infipte rotile de dinapoi; Lira ne-nsotea la dreapta, iar Antares dupa noi. Prin racoarea mult-a noptii imi vedeam suflarea gurii Eu mergeam pe stramta cale de sub marginea padurii Obosit si de manie si de drum indelungat. Uneori izbea copita calului descalecat Pietrele ,-ngrozind tacerea cata ma-nsotea pe cale. Noaptea neagra tot mai negru val punea pe neagra vale Vantul zbuciuma frunzisul si prin stanci la cotituri, Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri. Si urcam, urcam poteca. Parca m-as fi dus spre moarte, Singur, inchizandu-mi ochii, ca-ntamplarea sa ma poarte, Unde-o vrea. Mania-n suflet parca-mi tot sporea pe drum Si trecea, trecea si noaptea, si era spre zori acum. Dar pe culme sus, deodata, Doamne, tu, Parinte-al vietii! Cand iesii pe culmea goala in racoarea diminetii, Sufletu-mi simtii deodata liber de uimire plin: Incetase-acum si vantul, cerul scapara senin. Iar in zarea limpezita ca un scut de aur luna Sta pe piscul unui munte, rosiu aurind cununa Muntelui, si pana-n vale ca si ziua luminand. Iata turle de biserici cum s-arata rand pe rand, Sate risipite-n lungul vailor, gradini prin sate, Toate-n alba zare-a lunei si-n rapaos cufundate, Iata, dealuri pe-unde via isi intinde vita ei. Riul colo-n negre maluri ca un fulger cu scantei Ce-alergand in strambu-i umblet a-mpietrit pastrandu-si locul. Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul Potolit ardea prin noapte langa carul ocolit De barbati, doinea de-a lungul vailor, ca aiurit, Tulnicul cel trist la cantec si cu intorsaturi duioase, Si cantau cuvinte-acolo, din adanc de suflet scoase? Prin atata vraj-a noptii cea cu chip dumnezeiesc. Traganat plangea-n rastimpuri cantecul ardelenesc: “Colo-n vale la fantana Doua fete spala lana.”
Prin Mehadia
Aceasta pagina a fost accesata de 2402 ori.
