Pamantul uitarii

Pamantul uitarii

de George Cosbuc

Acesta-i un cantec de bard ostenit, De bard din pamantul uitarii. Stramosii-mi acolo pe stalpi de granit Cu albe portaluri un templu-au cladit De marmura-n marginea marii. Sa-l aiba nepotii prin veacuri de-acum Spre-a lor si spre-a noastra marire! Dar muta veni nepasarea pe-un drum, Iar pe-altul starni-necatoru-i samum Atotucigasa hulire. Azi templu-i ruina; prin curtile lui Culcusuri isi cauta cerbii, Prin mandrele ganguri scot viezurii pui, Se joaca pe lespezi de-altare-ale lui Soparle tacute-ale ierbii. Cu galbene oase-ale mosilor mei S-amesteca-n praful cararii Strivite statui ale marilor zei. Azi radeti, si vai, cum veti plange, o, misei, Cu hohot la ziua-nfruntarii! Dar noaptea din frantele marmuri rasar Luciri ca de fulger, si soapte: Stau jalnicii zei la ruine, si par Cuprinsi de manie si galbeni de-amar Si zboara cu vaiuri prin noapte. Si iese-al lor bard si s-aseaza plangand Pe-o piatra sub zidul de-afara, Si canta si plange, ghitara batand, Iar alba lui barba ca raul curgand Se-mprastie peste ghitara. Prin lanuri obsiga si sterpul odos Si-n pieptul lor inimi nebune! Batjocura-i astazi al nostru prinos. Ei uita, voind, cu ce truda i-am scos Din jalnica mortii genune! Asculta proroci ai minciunii, si plini De-al lor o nebuna-nvrajbire, Le-aluneca gandul spre zeii straini, Fac neamului nostru cununa de spini: Spre-a lor si spre-a noastra marire! Eu nu ma voi plange nepotilor tai, Pamantule sfinte-al uitarii! Desfa-te tu singur si-nghite pe rai, Caci iata-i pe toate gatitele cai Rasar conjuratii pierzarii!



Pamantul uitarii


Aceasta pagina a fost accesata de 2159 ori.