Osman-pasa

Osman-pasa

de George Cosbuc

Acum te cutremuri! Cunosti Ca drumul ti-e-n marginea gropii. Degeaba te-azvarli si te-apropii Cu vuiet si tropot de osti. In frunte, pe calul tau murg, Pornit-ai urgia pieririi, Strivit-ai in sant grenadirii Dar iata, ca ranele-ti curg, Se sperie murgul de pusti, Si-ti scapa din scara piciorul, Turbat e-mprejuru-ti omorul, Cu dintii tu gura ti-o musti. Se-ncurca taberele-n drum Si-ti fug calaretii de-a valma, Ridica-ti, puternice, palma Si-opreste-ti tabiile-acum! Cuvantul ce-odata fu zid Cand vrut-au nizamii sa fuga, Azi lor li se pare ca-i ruga S-alerge mai iute spre Vid. Ai aripi, grabitule vant, Tu soimule,-a cerului cale! Fa locuri ostirilor tale, Sa intre mai iute-n pamant. Si-n sine-ti tu zis-ai: E rau! Ca norii ce-ntuneca luna, Curgeam de pe dealuri intruna Noi, raii poporului tau. De-a lungul intinsei campii Alearga salbatica spaima Si, plina de geamat, ingaima Si rugi si blesteme pustii Gaziule-Osmane, esti prins! Si toate cetatile tale Vor sta-ntunecate de jale, Ca soarele lumii li-e stins. Dar astfel e soarta, eroi! Caci soarele care se stinse La voi, o razboinici, s-aprinse Mai vrednic de viata, la noi!



Osman-pasa


Aceasta pagina a fost accesata de 1413 ori.