Moartea lui Gelu

Moartea lui Gelu

de George Cosbuc

Razlet din ostirea batuta, Fugind pe campia tacuta, Cazu de pe cal, de durere, Pe marginea apei. Si piere. Din rana si-ar smulge sageata Si n-are putere. Pierdut-a si oaste si tara. E noapte-n vazduhuri; si rara E zbaterea apei, cand valul Atinge cu aripa-i malul Iar Gelu, prin noapte stand singur, Vorbeste cu calul: Vai, murgule, jalea ma curma! Ma lupt cu durerea din urma, Caci ranele-mi sapa mormantul, Degeaba imprastii tu vantul Din coama, piciorul tau scurma Degeaba pamantul. Ma chemi prin nechezuri pagane Si parca zici: Vino, stapane! Vezi, picura ranele tale Si neguri se nalta din vale, E noapte, si ziua de maine Ne-ajunge pe cale! Trei suliti facutu-si-au strunga Prin mine! Ma zbucium pe-o dunga Si nu-mi mai simt bratul si braul; Tu-ti rupi cu picioarele fraul Las, murgule, las sa ne-ajunga Pe-aicea pustiul. De-acum tu... cat va cuprinde Mantaua, deasupra-mi o-ntinde Si-apoi cu picioarele-mi sapa Mormantul pe margini de apa. Si-n urma cu dintii ma prinde Si-arunca-ma-n groapa. Jeleasca-ma apele Cernii! Sa-mi bubuie crivatul iernii. Ca-n taberi al cailor tropot; Iar vesnicul apelor sopot Sa-mi para ca-n ceasul vecernii. O ruga de clopot. Si, poate, sosi-va o vreme Cand muntii vor fierbe, vor geme Cu hohote mamele-n praguri, Vor trece barbatii-n siraguri Cand bucium suna-va sa cheme Pe tineri sub steaguri. Iar tu, de-i trai, fratioare, Sa-mi vezi luptatorii-n picioare, Atunci cand sosit va fi ceasul, Abate-ti pe-aice tu pasul: Necheaza-mi, si atunci eu din groapa Cunoaste-ti-voi glasul! Si-armat voi iesi eu afara, Si veseli vom trece noi iara Prin suliti si foc inainte, Sa tie protivnicii minte Ca-s vii, cand e vorba de tara, Si mortii-n morminte! El zice, si mana si-o strange Pe pieptul cel umed de sange Iar calul sta singur de paza Lui Gelu, si trist el aseaza La pieptul stapanului capul Si astfel vegheaza. Si-auzi! Ca un vant ce clateste Padurea, cand ploaia soseste, Asa din adancuri de zare Un vuiet prin noapte rasare. Iar vuietul vine, si creste, Mai iute, mai tare. Si iata-i, din umbrele vaii Cu scuturi ies repezi flacaii, Ca mortii ce-si lasa mormantul; Ies roibii cu umblet ca vantul, Rasar de tutindeni, de pare Ca-i varsa pamantul. Arcasii lui Arpad! In goana Ei fug dup-ostirea dusmana. Si, uzi de-alergare, se-ncura Fugarii prin negura sura, Cu fraul pe coama, si-arcasii Cu spazile-n gura. Navalnic s-apropie pasii, Si-n goana lor canta arcasii, Si-asa de salbatic li-e cantul Din piele de urs au vestmantul, Si-n barbile lor incalcite Se-mpiedica vantul. Iar Gel, auzindu-i prin zare, De spaima si groaza tresare El moare! Si canta paganii! N-au Domn si n-au tara romanii, Si-adusii de vanturi in tara Sunt astazi stapanii! Si-n mainile cui e scaparea? Nu-i piept sa le-nchida cararea? Nu-i brat de voinic, sa-i abata? Si nu e pe lume-o sageata Ca-n inima gloatei lui Arpad Adanc sa strabata? Si Gelu le judeca toate: Se nalta proptindu-se-n coate Si-a calului glezn-o cuprinde, Cu graba el arcul si-l prinde, Si-nvarte sageata si-o scoate Din rana, si-o-ntinde: Si vajaie slaba sageata Cu gemetul mortii deodata Arcasii trec repezi in cale, Si-i vuiet si-i chiot prin vale: Ce cant de-ngropare lui Gelu Si-ostirilor sale! Iar vuietu-n neguri patrunde Si-n inima noptii s-ascunde Departe, si-n valuri de valuri Ecoul izbindu-se-n dealuri De zece ori jalnic raspunde Pustiilor maluri. De zece ori, iarasi de zece, Si scade, si piere, si trece, De data din urma rasuna Tacerea-mprastiata s-aduna Si-n neguri aluneca rece O bolnava luna. Iar calul, vedenie muta, Cu coama de vanturi batuta, Sta-n noaptea cu neguri de paza Lui Gelu; si trist el aseaza Pe pieptul stapanului capul Si astfel vegheaza. Iar apa la maluri se frange Si cade pe spate si plange: Cu fierul potcoavei tu-mi sapa Mormantul pe margini de apa, Si-n urma cu dintii ma prinde Si-arunca-ma-n groapa!



Moartea lui Gelu


Aceasta pagina a fost accesata de 441 ori.
{literal} {/literal}