Moartea lui Fulger

Moartea lui Fulger

de George Cosbuc

In goana roibului un sol, Cu frau-n dinti si-n capul gol, Rasare, creste-n zari venind, Si zarile de-abia-l cuprind, Si-n urma-i corbii croncanind Alearga stol. El duce regelui raspuns Din tabara. Si tine-ascuns Sub straiul picurand de ploi Pe cel mai bun dintre eroi Atata semn de la razboi, Si-a fost de-ajuns! Pe Fulger mort! Pe-un mal strain L-a fulgerat un brat hain! De-argint e alb frumosu-i port, Dar ros de sange-i albul tort, Si pieptul gol al celui mort De lanci e plin. Sarmanul crai! Cand l-a vazut Si, cand de-abia l-a cunoscut, Cu vuiet s-a izbit un pas De spaima-n laturi si-a ramas Cu pumnii stransi, fara de glas, Ca un pierdut. Sa-i moara Fulger? Poti sfarma Si pe-un voinic ce cuteza Sa-nalte dreapta lui de fier Sa prinda fulgerul din cer? Cum pier miseii daca pier Cei buni asa? Dar mane va mai fi pamant? Mai fi-vor toate cate sant! Cand n-ai de-acum sa mai privesti Pe cel frumos, cum insuti esti, De dragul cui sa mai traiesti, Tu soare sfant? Dar doamna! Suflet pustiit! Cu parul alb si despletit Prin largi iatacuri alerga, Cu hohot lung ea blestema, Si tot palatul plin era De plans cumplit.

La stat si umblet slaba ce-i! Topiti sunt ochii viorei De-atata vaiet nentrerupt, Si graiul stins si-obrazul supt Si tot vestmantul doamnei rupt De mana ei! De dorul cui si de-al cui drag, Sa-mi planga sufletul pribeag, Intreaga noaptea nedormind, Ca s-aud roibii tropotind, Sa sar din pat, s-alerg in prag, Sa te cuprind! Nu-l dau din brate nimanui! Inchideti-ma-n groapa lui Ma lasi tu, Fulgere, sa mor? Iti lasi parintii-n plans si dor? O, du-i cu tine, drag odor, O, du-i, o, du-i! Ah, mama, tu! Ce slaba esti! N-ai glas de vifor, sa jelesti; N-ai maini de fier, ca fier sa frangi; N-ai mari de lacrami, mari sa plangi, Nu esti de foc, la piept sa-l strangi, Sa-l incalzesti! Si tu, cel spre batai aprins, Acum esti potolit si stins! N-auzi nici trambitile-n vai, Nu vezi cum sar grabiti ai tai Radeai de moarte prin batai, Dar ea te-a-nvins. Pe piept, colac de grau de-un an, Si-n loc de galben buzdugan, Faclii de ceara ti-au facut In dreapta cea fara temut, Si-n mana care poarta scut Ti-au pus un ban. Cu faclioara, pe-unde treci, Dai zare negrilor poteci In noaptea negrului pustiu, Iar banu-i vama peste rau. Merinde ai colac de grau Pe-un drum de veci. Si-ntr-un cosciug de-argint te-au pus Deplin armat, ca-n ceruri sus Sa fii intreg ce-ai fost mereu, Sa tremure sub pasu-ti greu Albastrul cer, la Dumnezeu Cand vei fi dus. Mirati si de rasuflet goi, Vazandu-ti chipul de razboi, Sa steie ingerii-nlemnit; Si, orb de-al armelor sclipit, S-alerge soarele-napoi Spre rasarit!... Iar cand a fost la-nmormantat, Toti mortii parca s-au sculat Sa-si planga pe ortacul lor, Asa era de mult popor Venit sa planga pe-un fecior De imparat! Si popi, sirag, cadelnitand Ceteau ectenii de comand Si clopote, si plans, si vai, S-ostenii-n sir, si pas de cai, Si sfetnici, si feciori de crai, Si nat de rand. Si ma-sa, biata! Cum gemea Si blestema, si se izbea Sa sara-n groapa: L-au inchis Pe veci! Mi-a fost si mie scris Sa ma destept plangand din vis, Din lumea mea! Ce urma lasa soimii-n zbor? Ce urma, pestii-n apa lor? Sa fii cat muntii de voinic, Ori cat un pumn sa fii de mic, Cararea mea si-a tuturor E tot nimic! Ca tot ce esti si tot ce poti, Parere-i tot daca socoti De mori tarziu ori mori curand, De mori satul, ori mori flamand, Totuna e! Si rand pe rand Ne ducem toti! Eu vreau cu Fulger sa raman! Ah, Dumnezeu, nedrept stapan, M-a dusmanit traind mereu Si-a pizmuit norocul meu! E un pagan si Dumnezeu, E un pagan. De ce sa cred in el de-acum? In fata lui au toti un drum, Ori buni, ori rai, tot un mormant! Nu-i nimeni drac si nimeni sfant! Credinta-i val, iubirea vant Si viata fum! Si-a fost minune ce spunea! Grabit poporul cruci facea De mila ei, si sta-ngrozit. Si-atunci un sfetnic a venit Si-n fata doamnei s-a oprit, Privind la ea. Un sfant de-al carui chip te temi Abia te-aude cand il chemi: Batran ca vremea, stalp ramas, Nascut cu lumea intr-un ceas, El parca-i viul parastas Al altor vremi. Si sprijin pe toiag catand Si-ncet cu mana ridicand Sprancenele, din rostu-i rar, Duios cuvintele rasar: Nepoata draga! De-n zadar Te vad plangand. De cum te zbuciumi, tu te stingi Si inima din noi o frangi Ne doare c-a fost scris asa, Ne dori mai rau cu jalea ta: De-aceea, doamna, te-am ruga Sa nu mai plangi. Pe cer cand soarele-i apus, De ce sa plangi privind in sus? Mai bine ochii-n jos sa-i pleci, Sa vezi pamantul pe-unde treci! El nu e mort! Traieste-n veci, E numai dus. N-am cap si chip pe toti sa-i spui Si-as spune tot ce stiu, dar cui? Ca de copil eu m-am luptat In rand cu Volbura-mparat Si stiu pe Crivat cel turbat Ca tara lui. Ce oameni! Ce sunt cei de-acum! Si toti s-au dus pe-acelasi drum. Ei si-au plinit chemarea lor Si i-am vazut murind usor; N-a fost nici unul plangator, Ca viata-i fum. Zici fum? O, nu-i adevarat. Razboi e, de viteji purtat! Viata-i datorie grea Si lasii se-ngrozesc de ea Sa aiba tot cei lasi ar vrea Pe neluptat. De ce sa-ntrebi viata ce-i? Asa se-ntreaba cei misei. Cei buni n-au vreme de gandit La moarte si la tanguit, Caci plansu-i de nebuni scornit Si de femei! Traieste-ti, doamna, viata ta! Si-a mortii lege n-o cata! Sunt crai ce schimb-a lumii sorti, Dar daca mor, ce grija porti? Mai simte-n urma cineva Ca ei sunt morti? Dar stiu un lucru mai pe sus De toate cate ti le-am spus: Credinta-n zilele de-apoi E singura tarie-n noi, Ca multe-s tari cum credem noi Si maine nu-s! Si-oricat de amarati sa fim Nu-i bine sa ne dezlipim De cel ce vietile le-a dat! O fi viata chin rabdat, Dar una stiu: ea ni s-a dat Ca s-o traim! Ea n-a mai plans, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-l vedea Si n-a mai inteles ce-a zis Si nu vedea cum au inchis Sicriul alb era un vis Si ea-l traia. Senini de planset ochii ei, Vedea barbati, vedea femei, Cu spaima muta-n jur privea. Din mult nimic nu-ntelegea; Si sa muncea sa stie ce-i. Si nu putea. I-a fulgerat deodata-n gand Sa rada, caci vedea plangand O lume-ntreaga-n rugaciuni. In fata unei gropi s-aduni Atata lume de nebuni! Sa mori razand... Si clopotele-n limba lor Plangeau cu glas tanguitor; Si-adanc, din bubuitul frant Al bulgarilor de pamant, Vorbea un glas, un cantec sfant Si naltator: Nu cerceta aceste legi, Ca esti nebun cand le-ntelegi! Din codru rupi o ramurea, Ce-i pasa codrului de ea! Ce-i pasa unei lumi intregi De moartea mea!




Moartea lui Fulger


Aceasta pagina a fost accesata de 3434 ori.