Izvor de apa vie

Izvor de apa vie

de George Cosbuc

Cand Prier-alb, feciorul lui Tulnic Imparat, Din casa parintasca la taberi a plecat. In alte lumi, sa caute pierduta lui draguta, A dat lui Prier-negru atunci o naframuta Si-a zis: In toata ziua poti sti de soarta mea! Priveste-mi naframuta, si tu cand vei vede Pe mijlocul ei dunga de sange, dunga lata, Sa stii, iubite Prier, ca-s mort! si zilnic cata Naframa-i Prier-negru, iar cand a opta zi De sange lata dunga pe mijloc o zari, E mort! a zis si-n clipa a-ncalecat feciorul. Pe Vantes, cal salbatic, sa-si caute fratiorul. Gasindu-l intr-o silha de fagi, in stan schimbat, La sfanta Luni se duce si sfanta Luni i-a dat Invat, sa ude stanul cu stropi de apa-vie... Asa spun din poveste batranii. Din vecie Asa le-a ramas rostul in basme si povesti Ca multi viteji nazdraveni si fii imparatesti Catau ori cu tovarasi iubiti ori numai sanguri Izvorul de apa-vie. si spun ca era-n cranguri Acel izvor, in codrii vechi fara de carari, Si-un monstru sta la paza, balaur ce pe nari Si gura varsa flacari, de foc avea plamanii. Iar daca vrei legenda, frumos o spun batranii, Cum palidul balaur ajunse pazitor Padurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor De leac. Legenda asta eu vreau sa ti-o spun tie, Sa vezi, ce mandru-i rostul din basm cu apa-vie! * Pe vremea cand balauri si sarbede-aratari Aveau culcus in pesteri de munti si pe sub mari De gheata traiau monstrii cu forme fioroase, Cand zmei salbatici, spaima copilelor frumoase, Cereau in largi palute molatic adapost: P-acele vremuri, basmul vorbeste, cum c-a fost Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume, Cum n-aveau crunt atata toti monstrii de pe lume! Tiran detot, cu moartea mai mult era dedat Ca varful gol de munte cu cer innegurat, Si orb in judecata, salbatic in manie; Ziceau oamenii tarii ca nu-i creat din glie. Si n-are suflet, n-are nici inima, ca-n loc De inima el poarta un foc, demonic foc, Ce-l arde si-l zdrobeste si-n veci nu-l poate stange, Decat numai betia de lacrimi si de sange! Crai-Sanger! Toata lumea Crai-Sanger l-a numit. Tot omul, care-o data pe Sanger l-a zarit, Cadea-n lingori si friguri, salhui traia cu anii, Iar daca scapa teafar, trei luni facea matanii, Caci Sanger numai sangiuri prin lume rasadea; El nu iubea pe nimeni si nimeni nu-l iubea. Mereu incretea gene, catand la spazi taisul, Cu toata lumea larga sta Sanger de-a poncisul, Chiar sora, frati si doamna, parintii i-au fugit De groaza lui pe lume. Caci nu s-a pomenit Alt om ca el; nici fiara n-a fost asa ca dansul, Caci el a fost Crai-Sanger ce n-a cunoscut plansul. Ci spun ca Sanger, totusi, iubiri mai cunostea, Caci el avea o fata, pe Lina, si-o iubea Cu patima. Dar Lina de fel n-a fost ca Sanger: Frumoasa era, blanda, cu sufletul de inger. Si n-a fost decat roaba! Caci Sanger a zidit Un turn cu temelia din piatra de granit, Cu porti de aur gemeni, si-n turn a pus pe Lina: Ea n-avea nici un umblet afara din gradina Tatane-sau, nici oameni la dansa nu s-au dus, Caci dusul era moarte. si crudul crai a pus In preabatul gradinii pandas, iara pandasul Nici somn n-avea, nici pace, caci Sanger, patimasul, A prins de la o vreme pe-argat a-l banui, A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui, Sa-i spuna ce om are carari de turn aproape? Si spun ca, mai la capat argatul, ca sa scape De-atata banuire, i-a spus neadevar, Ca-n toata noaptea vine la fata Calapar. Si-atunci, cum a fost Sanger om negru de furtuna, Om care-si facea lege din cea mai grea minciuna, Rosi pana la crestet si, negru de turbat, A-nfipt recele palos in palidul argat, Sfarmandu-l bucatele cu spada si toporul. Asa! Pe rand cu toate! Sa prind acum feciorul! A zis, si-a dat porunca, si servii dinadins Umblau din casa-n casa, pe Calapar l-au prins Si l-au taiat din spade si l-au strapuns cu suliti Si l-au legat de coama fugarilor, pe uliti Tragandu-i miseleste cadavrul tandurit, Pan oasele pe drumuri de-arbust s-au farimit. Caci astfel era Sanger; spun basmele de dansul, Ca-n toata-a lui viata el n-a cunoscut plansul! De-atunci s-a trezit lumea in alt amar de munci. In preabatul gradinii lui Sanger-Crai de-atunci La paza n-a stat nimeni, dar servi au stat la paza Prin tot cuprinsul tarii, sa prinza si sa vaza Feciori vorbind cu fete; cum basmele ne spun Nici nu stia ce face Crai-Sanger de nebun! Si, cat a fost craimea de-ntinsa si de lata N-a mai ramas un singur fecior, macar o fata N-a mai ramas, caci servii, nebuni intr-adevar, In tot feciorul tarii vedeau un Calapar Si-n orisicare fata, de crime-aveau oglinda, Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca sa-i prinda. Apoi a dat Crai-Sanger porunci, de-au naruit Intregul turn, cu zidul din piatra de granit, A spart chilii frumoase si-a rupt portile gemeni, Facand zidirea toata pamantului asemeni. Si-n loc de turn, acolo el a durat prinsori; A pus la lucruri grele pe fete si feciori, Siliti au fost sa lucre, muncind din greu cu anii, Sireag intins de temniti, tot pentru ei, sarmanii! Iar Linei, ca la fete, cari poarta intr-ascuns Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns Cositele, ca astfel mai tare sa o doara, Dand semne biata fata ca nu-i mai mult fecioara Si-asa batjocorind-o, cum n-a putut mai las, Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oras Cu zgomote si chiot de-o lume paganeasca! Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca sa-i amareasca Mai greu sfarsitul vietii, la servi porunci a dat S-o duca-n silhe negre, s-o piarda-n codru lat, Caci astfel era Sanger; mai monstru decat dansul N-a fost vrun om; pe lume, el n-a cunoscut plansul. Trei zile lungi in codru noptatic s-a luptat Cu temere si tremur copila. I-au legat Picioarele cu lanturi, sa nu-si stramute locul; Zacea pe glii, aprinsa de sete, cum e focul; De-aprins, caci setea numai, grea sete ucidea Pe fata lui Crai-Sanger. si biata, cum plangea Varsand din ochi albastri de lacrimi mari o vale, Veni pe gand sa beie din lacrimile sale, Si-a zis cu gemet aspru: Vai, Doamne, vad ca-i scris, Sa mor cum nu mai moare alt om! Caci arse mi-s De largi vapai plamanii si buzele-mi albastre! Sa fiu de-acuma hrana padurilor sihastre Si vremurilor grele! Sa n-am eu nici salas, Nici preoti; numai lupii, de sangiuri patimasi, Sa-mi sfartece cadavrul, si corbii dusi de vanturi Sa-mparta-a mele oase pe-o mie de pamanturi! Oh, Doamne! Tu esti mare, esti bun si-ndurator, Oh, nu ma lasa-n umbra padurilor sa mor, De fiare sfasiata. si plange; precum plange, Pe palmi aduna lacrimi si ca-n pahar le strange Mai multe, tot mai multe; al ochilor potop Se varsa nebunatic in stropi, dar nici un strop Nu pierde cararusa spre palmile vecine. Cand palmele-mbinate de lacrami au fost pline, Copila bland se-ndoaie, din greu a suspinat, Apoi bau din lacrimi. De-abia i-a lunecat In piept ultimul picur, de-abia se pravaleste Cel strop ramas pe palma, cand Lina si simteste, Ca lumea ei se-ntoarce, ca genele-i s-ating: Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling, Pe frunte-i cade bura; din brate-i curg siroaie, Si pieptul roureaza, din par ii cade ploaie Si hainele-i se-ngreun, tot trupul e parau, Caci membrele sub apa topindu-se mereu Fac trupul sa tot scada in sipot, in paraie; Si-n doua, trei clipite, copila cea balaie Ramase numai urma de-un limpede izvor Cu ape dulci, cu murmur etern sopotitor. Un sopot lin, ce pare ca spune tot de dansul, De Sanger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plansul. Dar Sanger-Crai, tiranul, din ce era nebun Mai mult innebunise. Asa vorbesc si spun Povestile, ca-n urma mustrarea constiintii S-a prins de el; salbatic crisca din dinti, cat dintii Sudori storceau de sange, dar nu-i parea lui rau De-atatea mari ucideri, de-ntreg trecutul sau, Ci numai pentru fata simtea mustrare dansul, Dar nu plangea, ca-n viata el n-a stiut ce-i plansul. Si, ca sa-si amageasca mustrarile din piept, El a chemat la curte pe cel mai intelept Din cati stiau sa-ti afle pe stele soartea toata Si-acela, prin vazduhuri trecandu-si ochii roata, Prin zece nopti de-a randul mari taine le-a patruns Si-n urma lui Crai-Sanger asa i-a dat raspuns: O, stea vad eu pe ceruri, cu semne de repaos... In pieptu-ti furtunatic lipseste-un larg adaos De liniste si pace, Crai-Sanger! si din stea Citesc acel adaos. Cand nu vei mai avea In tot cuprinsul tarii nici macar o sageata, Cand orice fel de arma prin tara ta cea lata Nu va mai fi nici palos, nici spada si topor; Cand liber va fi-n drumuri oricare calator Si nu se va mai teme de nopti si cai inguste, Cand zece sarindare si zece saracuste Plini-vei pentru Lina: scapat vei fi atunci De chinul tau, o parte tu pierde-vei din munci! Atata-i tot; fa toate, Crai-Sanger, baga seama Si fa; cand vei fi gata, atuncea tu ma cheama De nou, sa cat vointa puterilor de sus. Asa i-a zis. Iar Sanger pe cugete s-a pus, Si nu-i venea sa faca, la cruci de drum sta dansul, Caci Sanger era craiul ce n-a stiut ce-i plansul. Dar a facut el totusi. Din fiece palat Si fiece coliba a pus de-au adunat Sageti si lanci si suliti si spazi inveninate Si palose, topoare de-otel, si le-au pus toate Pe zece mii de care, la fiecare car Parechi tot cate patru de bivoli injugar Si, doua luni de-a randul mergand, in departare Le-au dus la mari afunde si le-au zvarlit in mare. Apoi au prins sa sune mari clopote intins Si jalnic, prin biserici pii preoti au aprins Facliile de ceara din sfesnice-aurite, Din turn rasuna toaca, prin tinzi impodobite Treceau in rand cadelniti cu fumul lor domol, Iar sfanta rugaciune curgea de la pristol: Erau pentru copila lui Sanger sarindare. A dat apoi drum liber drumasilor, carare La toti din tot cuprinsul hotarelor a dat Si-n urma pe cetetul de stele l-a chemat. Acela, dac-aude, ca simte inca grele Mustrari in suflet Sanger, de nou privi la stele, Si, plin de murmur aspru, clatind mereu din cap, A zis: Stapane! Iarta, dar nu pot sa te scap De chinul tau salbatic, pe cata vreme-n tara Mai este inca-un palos! Cand servii tai legara Pe Lina si-o duser-in codru, au pierdut Un palos ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut, In ce loc e; dar pleaca, stapane, insuti pleaca Si cauta-acela palos si da porunci sa-l faca Bucati, a lui cenusa s-o volbure pe vant, Asa sa-ti piara chinul, cum piere pe pamant Cenusa-nvolburata! La palos dar! printr-insul Un leac vei afla, doamne, si-acela leac e: plansul! In zori de zi Crai-Sanger spre cranguri a plecat Sa caute palos. Chinul atat a macinat Puterile-i cat sarbed d-abia-si tragana traiul, Asa de mult slabise in scurta vreme craiul. Din zori de zi, pe drumul ingust a mers mereu, Prin silhe mari, cu ochii batand suisul greu Al codrilor salbatici, pe cai si sub caruntul Desimilor un palos cautand cu de-amanuntul. Si, cum pasea cu sila, el tot parea scaldat, Si-n alb de ochi un purpur de sange-i s-a lasat Si-un purpur de stropi rosii s-a pus pe-a sale gingini, Iar fata lui primise color ca de funingini: Un monstru parea, fiara, un tip intunecos, Cum nu-i pe lumea noastra nimica mai hados! Mergand asa, pe vremea cand soarele se-ngana Cu noaptea, a dat Sanger cu ochii de-o fantana Si, caci i-au ars plamanii de sete, a baut Din apele curate, ci Doamne! n-a stiut, Ca bea schimbate lacrimi a Linei si bea sange Din fata-sa, si iata! El bea si-ncepe-a plange! El, crudul si tiranul, ce-atatea vieti a stans Si-a fost nascut pe lume sa nu cunoasca plans Si mila, el acuma in ochii sai simteste Potop intreg, sub plangeri gandeai ca se topeste; Atat era de gemet infrant si abatut, Ca orice om atuncea, de cumva-ar fi vazut Pe crai, putea sa joare, ca nu-i acela dansul Nu el e Sanger, craiul ce n-a cunoscut plansul! Oh! N-avea ce sa caute mai mult in codru des Pierdutul palos! Craiul atunci a inteles De prima oara-n viata, ca-n planset sta balsamul Durerii, si de-aceea tiran lucra tiranul, Caci nu cunoaste lacrimi: iar cei care nu plang Sunt tot acelasi suflet cu fiarele din crang! Atunci de prima oara, cu sfanta limpezime, In ochi i se desfasur intregile lui crime: El vede morti cari zbiara si brate reci intind; Feciori ucisi se-nalta si-l blastama murind, Iar dintre ei mai palid si plin de rani s-arata Acel ucis pe uliti de cai sumeti; o ceata De mame vin, cu pruncii strapunsi pe sanul drag; Si fete vin siraguri, ci-n ultimul sirag Mai mult razbunatoare si crunta dintre fete Apare-n trup cu lanturi, un cap orfan de plete, Si Doamne! Craiu-nchide cu groaza ochii sai; Cunoaste ce nemernic a fost si, de vapai Cuprins, mai tare plange si-l arde-n suflet vina, Cand stie ca izvorul e Lina! si pe Lina Ar vrea s-o mai cuprinda, s-o stranga-n al sau brat Si-atunci, ca niciodata, din ochii lacrimati Incep a pocni flacari, pe nari si de pe gura Siroi curgea de para, scantei o mie cura Din barba lui, si dintii de jar i se prefac, Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se imbrac Si gheare-i cresc la maini si la picioare gheare, Limbi mari acum invarte si colti are de fiare! Crud monstru intre oameni, pedepse l-au ajuns Si-acela tip salbatec a fost numai raspuns Pornirii lui de monstru! Sa-l stie toti, ca dansul A fost un crai salbatic, ce n-a cunoscut plansul! * A fost demult odata, spun oameni, un izvor Cu ape dulci, cu murmur etern sopotitor; Si spun ca toti vitejii cercau acele ape, Caci cine bea din ele oricand putea sa scape Din orice rau: batranii pe loc intinereau, Bolnavii totdeauna se insanatoseau, Durerea trecea-n visuri, plansoarea-n bucurie Si moartea trecea-n viata, caci apa era vie. Mai spun ca sta balaur acolo si pazea Mereu acele ape, si nimeni nu-l putea Cu bratul sau invinge, cu arma omeneasca Era preste putinta vrun om sa-l biruiasca, Ci numai cu matanii si sfinte rugaciuni Si numai cu-ajutorul si sfatul sfintei Luni... Azi nu mai stie nimeni de-acel izvor; se pare Ca-i sec detot: si totusi, in piept tot omul are Acel izvor, de cumva voieste a-l avea: E lacrima! Caci poarta un cer intreg in ea, Si-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii: Izvoarele credintei, nadejdii si-al iubirii!



Izvor de apa vie


Aceasta pagina a fost accesata de 1657 ori.