In miezul verii
de George Cosbuc
O fasie nesfarsita Dintr-o panza pare calea, Printre holde ratacita. Toata culmea-i adormita, Toata valea. Linistea-i deplin stapana Peste campii arsi de soare, Lunca-i goala: la fantana E pustiu; si nu se-ngana Nici o boare. Numai zumzetul de-albine, Fara-ncepere si-adaos, Curge-ntruna, parca vine Din adancul firii pline De repaos. Si cat vezi in departare Viu nimic nu se iveste... Iata insa, colo-n zare, Miscator un punct rasare Si tot creste. Poate-i vrun batut de soarta Care-alearga pe campie Intr-atata lume moarta! Dor il mana, griji il poarta, Domnul stie! Poti acum sa-l vezi mai bine: E femeie, o sarmana, Strans la piept in scutec tine Un copil; si-n sarg ea vine, Vine-n goana. De calduri dogoritoare, Foc aprins ii arde chipul; Un cuptor e rosul soare, Si carbune sub picioare E nisipul. Cand ajunge la fantana, Jos pe-o pajiste saraca Pune-odorul ei. Din mana Salta cumpana batrana Si se pleaca. Scartaind, din nou ea creste. Mama toarna cu tot zorul Apa-n pumni, si se grabeste La copil si-i racoreste Obrajorul. Bea apoi si ea pe fuga. Merge iarasi dupa asta La copil si-i da sa suga; Frant-apoi, pe-o buturuga Sta nevasta. Si e liniste pe dealuri Ca-ntr-o manastire arsa; Dorm si-arinii de pe maluri Si caldura valuri-valuri Se revarsa. Nici un nor vazduhul n-are Foc sub el sa mai ascunza; Nici o pasare prin zare, Nu se misca-n lumea mare Nici o frunza. Singur vantul, colo, iata. Adormise la racoare Sub o salcie plecata Somnuros in sus el cata Catre soare. Mai e mult! Si ca sa-i fie Scurta vremea, pana pleaca, El se uita pe campie, Fluiera si nu mai stie Ce sa faca. Dar deodata se opreste: Peste ochi isi pune-o mana Si zambind copilareste Curios si lung priveste
Spre fantana!
In miezul verii
Aceasta pagina a fost accesata de 5038 ori.
