Flacari potolite
de George Cosbuc
E cald. De drum indelungat Picioarele de-abia-l mal tin, Si-i cale pana-n sat! El e flamand si e-nsetat Si-i slab, ca e batran. Tot da catre fantana zor. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe razor, Aici la loc racoritor Sfarsit statea acum. Pe-acelasi drum de soare plin, Sa se ridice, si-a crezut Ca moare-n camp aici, Ca prins de friguri sovai Si-n urma a cazut. Nevasta i-a murit; Si-apoi I-a ars si casa; i-a trasnit Deodata patru boi. Traia la praguri, si-n nevoi Ca-n urma-a-nnebunit.” -„Nebun, din ce?” - „Cuvantul meu Si-al altora, e zvon prin sat ; Dar stie Dumnezeu! Din multe toate, - zic si eu, Dar, urma, din baiat.” - „Era misel?” - „Ba nu, deloc ; Dar singur el a tot zorit Sa-si bage capu-n foc: S-omoare p-un flacau la joc. Si-i dus de-atunci, fugit.” -„E dus de-atunci... Dar ce-au avut?” - „O fata... vezi, ca n-are rost Sa spun de la-nceput. Nimicun... ei!... si ce-a facut Destul de rau a fost. De frica ocnei s-a raznit, Si-i dus de-atunci. Mai stiu si eu! Asa i-a fost menit. Dar bun baiat! De-o fi murit, Sa-l ierte Dumnezeu.” Si-au dat binete si-au tacut. Strainul parca se gatea Sa plece,si-ar fi vrut Sa fuga dac-ar fi putut - Si sta si se gandea. Intr-un tarziu el a-ntrebat, Privind asa pe deal, razlet: -„Departe-i pana-n sat? Sa nu va fie cu banat: Intreb, ca sunt drumet.” - „Cand esti voinic, ti-e dealu-ntins Ca sesul ici... dar pentru noi E drum cu dinadins.” Si-au stat tacuti, ca i-a cuprins O jale pe-amandoi. Si iarasi a-nceput cuvant Strainul, tremurat si rar, Uitandu-se-n pamant: - „Am mai umblat pe-aci...dar sant Amar de ani, amar! Stiam si oameni...” El si-a dus Pe tample mana-ngandurat: -„Sedea pe vale-n sus Ion al Anei... cica rus Din mosi; l-or fi-ngropat?” - „Ion al Anei... L-ai stiut E mort de-un veac! Si bun crestin, Tot cinste ne-a facut. Dar multe, Doamne, l-au batut I-a fost paharul plin.” -„Era bogat?” - „Era. si-a fost Cuminte om ; dar nu stiu cum, Asa i-a mers de prost. E rau, cand anu-ntreg ti-e post, Si masa cand ti-e-n drum. Strainul parca n-auzea Cuvintele ; pe ganduri dus, Sta piatra si tacea. Deodata, parca far-a vrea, Ridica ochii-n sus. -„Nepoata ti-e?” Si-a aratat Spre fata. - „Cresc copii si eu. E ma-sa colo-n sat, Dar e ramasa de barbat Si-i tanara, si-i greu! Sunt vaduv de vro zece ani, Iar fata mea - mai bine-mi dau Averea la golani! Cand faci copii, iti faci dusmani, C-atata minte au!” E gata mosul de plecat, Si spre strain intors apoi: -„Ti-e drumu-ndelungat, Si-i noapte. De n-ai gazda-n sat, Sa vii sa dormi la noi...” -„Ca n-am... dar uite, nu e vant Si-i cald. Sub cap o mana pui, Dorm colea, pe pamant. Iti multumesc!” - „Pai, Dormnul sfant Te poarte-n paza Lui!” El trist privind in urma lor Cum se duceau spre sat grabiti, Ramase ganditor Si frant ca oamenii cand mor, Cu ochi incremeniti. Cand i-a pierdut din ochi, voi Sa se ridice, si-a crezut Ca moare-n camp aici, Ca prins de friguri sovai Si-n urma a cazut. Tarziu detot s-a ridicat, Si ochii-i se facura grei Ca celui imbatat - Si spre fantana s-a plecat Privind in fundul ei. Apoi el scoase tremurand Din traista-i un cutit de-otel, Si, dus asa de-un gand, Strangea cutitu-n pumn, catand Cu-atata drag la el! Mult timp in mana l-a-nvartit. De patruzeci de ani purta Cu el acest cutit: Era pentr-un dusman menit - Ce dulce gand era! Si-acum... acum e de prisos! Si-ncet cu-ncetul desfacut Din pumnul strans vartos, Spre-adancuri, vajaind in jos, Cutitul a cazut! Tovaras, drag! de patruzeci De ani, ai fost viata lui! Si-acum tu mort petreci - Dar taina voastra-n veci de veci La nimeni n-o s-o spui! Batranul s-a naltat apoi, Spre deal ca un copil privind ; Ah, dealuri scumpe, voi! Bieti ochii, slabi si numai doi Putine zari cuprind! Cararea asta, o stia, Si colo stanca de-adapost Pe ploaie-n vremea grea Si parc-acelasi vant batea, Si toate cum au fost! E sat dincolo - drum umblat Si dealul mic, usor sa-l sui - Aici l-a leganat Maicuta lui, si-aici in sat Sunt morti parintii lui! Macar din deal, asa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre vai, Spre sat, spre casa lor! Vor fi batrani, ei poate mor. Si-atunci erau flacai! Dar nu... in sat el ce-ar cata! El stie tot ce-ar mai fi vrut Sa stie-n viata sa Sunt morti ai lui! El - un pierdut Mai bine-i poate-asa! Si parca nestiind nicicum, Prin iarba el si-a pipait Toiagul sau acum, Si-apoi porni... pe-acelasi drum Pe carele-a venit! Sosise noaptea. Din apus Se rasfira fierband un nor De-un rece vant adus. Zburau tipand cucori pe sus Cu glas tanguitor. Mereu se departa de sat Batranul, slab cu ochii plini De lacrimi si banat - Mergea de-un gand nebun purtat: Sa moara-ntre straini!
Flacari potolite
Aceasta pagina a fost accesata de 2578 ori.
