Fata craiului din cetini

Fata craiului din cetini

de George Cosbuc

Un colt intreg de lume s-a fost inspaimantat De spada si curajul lui Tabara-mparat, Domn mare si puternic din tara cu nenorii. El trece-n sir de taberi cum trec seceratorii Prin holdele rascoapte; cu bratul sau robust Deschide-o cale lata pe unde-i drum ingust Si zboara fortunatec prin randurile dese Si-n veci cu biruinta din grele taberi iese. Deci dusu-mi-s-a veste prin lume si prin tari Si s-a pierdut in umbra de-albastre-ndepartari Ca, de-ai cerca prin lume de-a lungul si de-a latul, Voinic nu poti sa afli ca Tabara-mparatul! Dar totodata veste si vorba s-a pornit, Ca Tabara-i om dosnic si-i trist necontenit Si cat e ziua dansul cu nimeni nu vorbeste, Cat parca ceva-l doare si nu stiu ce-i lipseste; Ca-i tot mereu pe ganduri si-i vecinic suparat. Dar pentru ce?... De-aceea, ca bietul imparat Avea trei fii razboinici, ca nimeni pe sub stele, Frumosi in zi de pace si tari in zile grele Si demni de-un tata, care e demn de-ai sai feciori: Era Voinic-Zorila, copil nascut in zori, Brat greu la batalie si trasnet la izbanda; Era mezinul Grangur, om bun, inima blanda Milos; si era fiul din urma Trandafir, Frumos ca o poveste, istet ca un Arghir! Asa erau feciorii: iar Tabara-mparatul Din inima iubindu-i pe unul ca pe altul, Sta-n cumpana si-n ganduri si mult imi chibzuia Si mult isi batea capul, caci dansul nu stia La care dintre principi sa lase-mparatia? Din ei care-i mai vrednic? In care-i vitejia Mai mult inotalita? Un suflet crestinesc, Menit pentru marirea de tron imparatesc, Si-o inima domoala in care fiu traieste? O minte mai vicleana pe care-l fericeste? Din ei care-i mai vrednic? Iubindu-i pe tustrei, El nu putea s-aleaga pe nici unul din ei, Iar neputand s-aleaga, era tot trist, sarmanul, Si tot pe ganduri grele cu lunile si anul! Dar iata, veste mare prin lumi s-a strecurat, Ca-n Mestera-Cetate, la Craiu-incetinat, Vorbesc stelele noaptea cu florile-n gradina Si forul si-l dezmiarda pe-un fir de rocoina Pe-un snop de vazdogele, pe-o creanga de bujor: Caci are craiul fata frumoasa ca un dor Din zile cu speranta, cu-obraji ca trandafirii Si-asa de dragalasa ca patima iubirii! Ea poarta haina-albastra si poarta par de aur Si-i alba ca zapada din zilele lui faur, Si-o fata mai placuta, prin septe tari craiesti, Ca dalba Viorica nu-i modru sa-ntalnesti! Ea sede-ntr-o fereastra-n a turnului zabrele, Purtand pe cap cununa de-albastre viorele Si-asa mi s-a prins fata, si-asa mi s-a jurat, Ca dintre toti voinicii primi-va de barbat, Pe-acel ce va fi-n stare S-ajunga la fereastra zabrelei, din calare, Luandu-i de pe frunte cununa cea de flori!... Si-ndarn mi se-ncercara vitejii petitori, Caci nici unul nu poate sa faca vitejie, Sa capete pe fata craiasca de sotie! Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Incetinat Ajunse pan la curtea lui Tabara-mparat, Acesta prinde suflet si iar inveseleste, Si plin de bucurie feciorilor vorbeste: O, dragii tatii! Astazi eu-s vesel mult, caci eu Voi sti din voi pe care sa-l las in locul meu! Grabiti tustrei la Craiul din Mestera-Cetate Si-acel ce-aduce fata, acela va domni!... Asa vorbi-mparatul si dulce-apoi zambi. Atunci Voinic-Zorila iesind merge la staur*; Alege-un roib salbatic, cu franele de aur Si-ncaleca si pleaca, se duce fulgerat Cu gandul sa-mi alerge la Craiu-Incetinat Si-acolo sa castige pe fata de sotie: Pe fata de-o castiga, castiga-o-mparatie! S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut in negre zari, Lasand in urma-i dunga de-albastre-ndepartari Si nori de praf; si mers-a trei luni si jumatate Si-n urma el ajunse la Mestera-Cetate, Cu turnul de margele si-n jur cu barbanoc. La capatul cetatii, Zorila sta pe loc Si cauta-n jur, caci roibul cu spaima sforaieste Si-azvale din copite si-n laturi se izbeste, Pe cale mai departe nu pleaca nicidecum. In partile nasaudene nu se zice staul, ci staur (n. a.). Descaleca Voinicul si vede langa drum Pe-o baba razimata de carja-i noduroasa, Cu ochi intrati sub frunte, cu trup p-a carui oasa Topitu-s-a fost carnea de ani si de necaz. Zorila, cat ce-o vede, intoarce-al sau obraz Si scuipa-n san cu scarba, iar baba zice: Bine, Dar pentru ce te tulburi si te feresti de mine?... Caci macar eu-s batrana, dar sfatu mi-e frumos; Pe multi viteji cu sfatul din pacoste i-am scos Si poate-acum si tie vrun sfat sa-ti dau! Raspunde, Din care parte-a lumii grabesti si pana unde? Voinic-Zorila insa n-asculta-al ei cuvant, Ci-ncaleca si-alearga precum alearga-n vant O frunza; roibul tanar de spaima beat alearga, Lasand un nor de aburi pe narea sa cea larga Si nu s-opreste pana la poarta, la palat. Pe loc inaltii sfetnici si domni s-au adunat Sa vada pe voinicul venit din departare, De cumva-i dansul vrednic de fapte mari si-n stare Sa faca-o vitejie, precum nu s-a mai dat. A doua zi voinicul norocul si-a-ncercat: Copila sta-n fereastra, frumoasa cum e luna, Pe buze purtand zambet, pe cap purtand cununa De flori; falos Zorila impintena-al sau cal Si-alearga, dar deodata grabitul animal Se-mpiedica si cade si trei picioare-si frange, Iar domnu-i se rastoarna cu trupul plin de sange. Pe loc craiul se duce la el; l-a ridicat Si dusu-l-a-n paluta; Zorila rusinat N-asteapta zorii zilei; in miez de noapte lasa Ast loc fara norocuri si trist intoarna-acasa. Si Tabara-i vorbeste: Isprava nu-i nimic? Degeaba tu, Zorila, porti nume de voinic!... Acuma Grangur iese, la staule grabeste Si-alege-un soim, a carui copita straluceste De-argintul din potcoava; apoi blandul fecior Incaleca si pleaca cu ganduri si cu dor Sa capete pe fata craiasca de sotie: Pe fata de-o castiga, castiga-o-mparatie! Trecut-a munti si dealuri si culmi a strabatut, Prin septe tari de-a randul, ca vantul a trecut Si-a mers si zi si noapte prin tari nenumarate Si-n urma el ajunse la Mestera-Cetate Cu turnul de margele si-n jur cu barbanoc La capatul Cetatii fugarul sta pe loc Si sforaie si bate in tarna cu piciorul Si nu mai vrea sa plece. Descaleca feciorul Si-n jur priveste: vede o baba, care sta De carje razimata si care-apoi era Mai slaba decat moartea cu fata schimosata, Cu maini ca reschitoarea si-asa de mult urata, Incat de groaza Grangur privirea si-a-nturnat; Iar baba-nhoalba ochii si-i zice asezat: De ce te tulburi oare si te feresti de mine, Caci eu din moarte scos-am pe multi viteji ca tine Si-am fost sfatuitoare la multe vitejii... Dar unde mergi, copile? din care tara vii? Ci Grangur nu raspunde. Incaleca si pleaca Si-alearga-ncat in fuga nici vant sa nu-l intreaca; Fugarul, plin de spaima, se duce ca turbat Si nu s-opreste pana la poarta, la palat. Indata prin Cetate cuvantul se lateste Ca alt voinic venit-a din lume si voieste Sa ia cununa fetei lui Craiu-Incetinat. A doua zi toti domnii din curti s-au adunat; Copila sta-n fereastra, frumoasa cum e luna Purtand suras pe buze, pe cap purtand cununa De flori; voinicul Grangur e-n sea, si plin de foc Alearga roibul tanar saltand, dar la un loc Se-mpiedica fugarul grabit si gatu-si frange Iar Grangur se rastoarna cu trupul plin de sange. Indata sarind craiul, de jos l-a ridicat Si dusu-l-a-n paluta, dar Grangur rusinat N-asteapta zorii zilei, nu-i trebuie mireasa: In cap de noapte pleaca pe nestiute-acasa. Si Tabara-i vorbeste: Nimic? stiut-am eu, Ca nici tu nu esti vrednic sa fii copilul meu! Atunci Trandafir plange si din paluta iese, La staule grabit-a si dintre cai alese Pe cel cu sea de-arama; incaleca pe el Si pleaca si se duce si zboara randunel Si lasa-n urma codrii si munti in urma lasa Si-alearga, cum alearga dorinta ce-l apasa, S-ajunga mai degraba la Craiu-Incetinat S-arate ca la-nvingeri de mult el s-a dedat, Sa capete pe fata craiasca de sotie: Pe fata de-o castiga, castiga-o-mparatie! Si mers-a craisorul cu gandul ce si-a pus Tari multe si straine; o luna s-a tot dus Prin locuri fara nume, pe cai nemaicalcate Si-n urma el ajunse la Mestera-Cetate, Cu turnul de margele si-n jur cu barbanoc. La capatul Cetatii fugarul sta pe loc Si sforaie cu spaima si coama si-o zbarleste. Descaleca voinicul si langa drum zareste Pe baba cea urata, pe care mi-o-ntalnir Si fratii sai. O vede voinicul Trandafir, Ci nu-si intoarce fata, nu face semn cu mana Sa-i piara din vedere. Atunci a zis batrana: O, scumpe Trandafire! de vrei sa biruiesti, Intoarna-acasa iara la curti imparatesti Si-ti ia un cal mai harnic, ia-ti cal mai in putere! Intoarna-acas, intoarna la tatal tau si cere Vestitul Cal-din-Spuma cu par intraurit, Caci e nazdravan calul si-i roib nedumerit. El singurul pe lume e calul care-alearga Prin nori si prin vazduhuri si bate lumea larga De-a lungul si de-a latul pe tara si pe mari; El zvarle foc pe gura si flacara pe nari Si poate sa vorbeasca cu stele si fortune! Incaleca pe dansul, caci dansul iti va spune Prin vorbe tot aceea ce nu-ti pot spune eu!... Atunci incet se lasa prin aer un nor greu Si-acopere pe baba; iar Trandafir s-arunca Pe calul sau si trece un deal, un ses, o lunca Si tot mereu se duce pe drum indelungat Si-ajunge iar in tara lui Tabara-mparat. A ras Voinic-Zorila si Grangur inca ras-a Cand l-au vazut in curte, iar imparatul zis-a: si tu te-ntorci acasa cu bratul gol? Ma mir!... Atunci in genunchi cade viteazul Trandafir: Intorc, ci iar m-oi duce, caci nu doresc nimica, Decat sa-nving, parinte, pe dalba Viorica, Bujor de primavara, cu ochi de brebenei; S-arat ca eu-s pe lume mai mult ca fratii mei! Dar n-am un cal de seama, precum as vre sa fie; Oh, da-mi, inalte tata, un cal nazdravan mie, Da-mi Cal-Vestit-din-Spuma, cu par intraurit! Atunci Tabara planse din greu si i-a vorbit, Cu inima sfarmata de dor si de durere: ti-as da, ti-as da din suflet, de-ai cere orice-ai cere, Dar Cal-Vestit-din-Spuma nu pot, iubitul meu, Caci nu stiu unde-i calul, nu stiu nici singur eu! Eu nu-ti pot da de seama si nu-ti pot da de stire In ce loc mai traieste! Ci cauta-l, Trandafire, Prin staule, caci poate sa dai de urma lui; Si daca nu-i in staul, atunci in lume nu-i! Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jaratec Si-apoi pe rand el scoate cate-un fugar salbatec Din staul si-l indeamna mereu sa mance foc: Dar care cum atinge jaratecul, pe loc Necheaza si se-ntoarce la staule. Degeaba Vrea Trandafir sa faca precum ii spuse baba, Caci toata herghelia de foc mi s-a ferit. Era-ntr-un fund de staul un cal imbatranit, Rau, care n-avea pretul nici macar de-un iernatec*; Pe el nu-l incercase voinicul la jaratec, Caci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, vazand Ca-i slab, de sta pe moarte. Mezil insa, razand Si vrand el joc sa-si bata de frate-sau, grabeste Si scoate-afara calul si-apoi in ras vorbeste: Fanul care il consuma vitele in timpul icrnii e iernatec (n. a). Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat! Incaleca-l si-alearga la Craiu-incetinat C-acesta-i Cal-din-Spuma! Asa mi-a zis voinicul si-a pus apoi in gluma Jaratecul sub barba fugarului... Minuni! Caci iata calu-ncepe sa mance din carbuni Cu pofta fara margini, cat nesaturat pare; Si-n vreme ce mananca, se-ngrasa tot mai tare Si tot mai mult, si-n urma, cand el si-a ispravit Ciudatul pranz, necheaza, si-n jur mi s-a rotit De zece ori si-atuncea se-nschimba-n roib, a carui Frumseta n-avea seaman pe-acest pamant, caci paru-i Era par dalb de aur. Se mira Trandafir, Si Grangur, si Mezila si Tabara se mir, Iar Cal-Vestit-din-Spuma vorbeste cu glas tare: Atat-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare Ca-s veacuri! Dar acuma stapan mi-am capatat! Incaleca, stapane, ca-i vremea de plecat! Dar baga numai seama, stapane mult iubite, Caci dalba Viorica nu vrea sa se marite Decat dupa Viteazul Ostrovului cu flori, Ca mult i-e drag feciorul, ca-i fala-ntre feciori! Ea numai de ras poarta pe toti cari vreau sa-i placa, Caci dansa stie bine ca ei nu pot sa faca Atata vitejie, incat pe cal in zbor S-ajunga la cununa; indarn e truda lor! Dar tine minte, doamne, aceste vorbe-a mele: Cand noi vom sta in fata ziditelor zabrele, Si cand din mana craiul un semn incet va da Aproape de fereastra copilei voi zbura Si-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire, Privind la tine gales cu ochi plini de uimire, Tu-i ia cununa, insa te poarta totodat Si fara veste lasa-i pe frunte-un sarutat... Asa vorbeste calul si veselos necheaza; Iar Trandafir pe tata, pe frati imbratiseaza Si-n vreme ce acestia poftitu-i-au noroc, El spada si-o incinge si-ncaleca pe loc Si zboara ca furtuna, ca fulgerul, ca gandul; Strabate-n o clipita craimile de-a randul Si-ndata se trezeste la Craiu-Incetinat. Si vestea despre dansul pe loc s-a stracurat Prin oamenii cetatii, si sfetnici s-adunara Si domni si lume multa: cu drag ei asteptara Sa vada pe voinicul din lume ratacit, Sa vada daca dansul va fi mai fericit Ori nu, cum au fost altii. Frumoasa ca si luna, Sta fata-ntr-o fereastra, purtand pe cap cununa Si rasuri pe gurita; si craiul semn a dat: Vestitul Cal-din-Spuma se pune pe-alergat Si fuge nebunatec si zboara porumbeste Si trece ca sageata cat aerul plesneste Si vajaie salbatic. Un semn de nou se da. Atunci pe sub fereastra fugarul fulgera: Voinic Trandafir prinde cununa cea maiastra; Strangand la piept, saruta pe fata din fereastra, Apoi se pierde-n aer cat nu s-a mai zarit! Un tipat lung atuncea din turn a rasarit; Era tipatul fetei invinse; era graiul Copilei inecate de dragoste. Iar craiul Se mira, se cruceste si-ntreaba-nmarmurit, Ca cine-a fost voinicul, din ce tari a venit Si unde-a mers? Raspuns-au acei ce-au prins de veste Ca Trandafir se cheama si-un Fat-Frumos el este Si-i un voinic, feciorul lui Tabara-mparat! Atunci craiul se-ntoarce si mari porunci a dat Si-n clipa toti curtenii de nunta se gatara, Pe cai fara de splina cu toti incalecara, Si-n carul de mireasa pe fata mi-o puneau Si-apoi cu veselie plecand ei se duceau Trecand prin tot orasul din tara, prin tot satul Si-ajuns-au toti in pace la Tabara-mparatul! * Apoi o lume-ntreaga trezitu-s-a-n cantari Si dusu-mi-s-a veste prin nouazeci de tari, Ca Trandafir, voinicul fecior, mi se cununa Cu dalba Viorica. Atunci de voie buna Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese Sedeau in zi de praznic vestite-mparatese Si crai cu stele-n frunte si harnici imparati Si sfetnici luminati. Iar cand era serbarea mai dulce si mai lina, Mireasa ia paharul si mirelui inchina Si-i zice: Trandafire, in veci sa fii al meu Si-n veci cu veselie a ta sa raman eu! Si ea se pleaca dulce, saruta p-al ei mire Si rade si iar zice: Viteze Trandafire, Primeste-ti iar sarutul, pe care mi l-ai dat, Pre cand eram eu fata: ci da-mi un sarutat, Acum pe drept, caci astazi de lume nu ne pasa! Si-n vreme ce voinicul saruta pe mireasa, Sta Tabara-mparatul razand si-nveselit, Apoi el ia paharul sa-nchine si-a vorbit: Voinice Trandafire, nascut ai fost pe lume Sa-ti faci un vestit nume, s-adaugi la renume O mare-mparatie!... Multi ani tu sa traiesti Si-n pace-mparatia cu har s-o stapanesti!... De-atunci vazut-a lumea pe Craiu-incetinatul Strangandu-mi-se-n brate cu Tabara-mparatul!



Fata craiului din cetini


Aceasta pagina a fost accesata de 1188 ori.