Dorobantul

Dorobantul

de George Cosbuc

Strecurati prin plumbi si sabii, dorobantii drum deschid. Inimosi s-azvarl prin santuri si de-a valma sar pe zid. Si era prin sant pierire si vazduhul tremura, Iar dincolo, prin reduta, moartea cea de veci era. Tropot de picioare multe, fum si abur ca-ntr-un iad, Vuiet cum il fac prin balta cei ce-aluneca si cad. Dar roiau mereu flacaii rasariti ca din pamant, Valuri ce-necau reduta, scufundandu-se-n mormant. Unul singur in roirea de viteji, un dorobant, Zabovea trudit pe-o scara, rasarit si el din sant. Cei sositi, cu scari, in juru-i isi faceau in graba rost Si treceau, urmandu-i altii, iar el tot pe unde-a fost. Apucase strans cu dreapta parapetul, ca-n asalt, Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos si nalt. Iat-un capitan, din urma, aducand in foc pe-ai lui, Da de el. Cu sarg, baiete! Ce-ntarzii de nu te sui? El abia-si intoarce capul. N-am putere sa ma urc. Ma trudesc cu stanga numai! Bata-l Dumnezeu de turc! Tii la san, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o tinea. Cum n-as pune-o, si-i sub scara! Uite-o, stai sa calci pe ea. Ajutandu-i capitanul, el se nalta-ncet, incet, Da un chiot si se nalta, rasarind pe parapet. Vede jos incaierarea luptatorilor voinici, Un amestec orb ca-n cuibul rascolitelor furnici. El inalta-n vant chipiul, strig-un nume drag si sfant Si-apoi sare de pe ziduri, in reduta si-n mormant. Ea era pamant al nostru, smuls din sufletul turcesc, Si voia si el sa moara pe pamantul romanesc!



Dorobantul


Aceasta pagina a fost accesata de 1225 ori.