Craiasa zanelor

Craiasa zanelor

de George Cosbuc

Orcanul insusi sta domol
Si-n ganduri dulci se pierde,
Cand zanele cu pieptul gol
Rasar pe lunca verde.
Usoare, ca de neguri, fug
Prin linistea adanca,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesarutati inca.
Vezi tu departe-n Rasarit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Imprejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Si vara-n veci nu moare,
Iar ele-si au craiasa lor
Si toate sunt fecioare.
La tara lor nici zmei n-ajung!
Dar intr-o zi, la poarta,
Batu, de drumul greu si lung,
Slabita si mai moarta,
O fata de-mparat, cerand

Un loc de mas, sarmana,
Si se ruga milos de bland,
Si cum te cheama? Ana .
Eu nu pot, Ano, sa-ti descui;
Acest drept al meu nu e.
Craiasei noastre am sa-i spui
Sa vie sa-ti descuie.
P-un nor de aur lunecand
A zanelor craiasa
Venea cu parul raurand,
Rau galben de matasa.
Craiasa-n purpur si-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Strabati cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacari ochii ei craiesti
Cum sta la zid plecata;
Descui. Dar eu ma tem ca esti
Fecior! Ba nu: sunt fata!
Si dandu-i zanele-adapost
Traia cu ele sora.
Dar intr-o zi a fost ce-a fost
Ca nu s-a duc la hora
Si-avand inel, ea se juca
Stand singura-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Si-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Craiasa schimba fete,
Ca n-a vazut in viata ei
Inel, si ce mandrete!
Din piatra tronului din rai
Cioplit in flori maiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Si cum ii zici? Inel ii zic!
Pe degetul suleget
Al zanei pus, pe cel mai mic,
Crescut parea pe deget.
O, da-mi-l mie! dragalas
Se roaga ea-mbatata.
Ti-l dau, stapano, de ma lasi
Sa te cuprind o data!
Craiasa-n veselia ei
Cu graba se-nvoieste:
Ma strangi la piept, si-atata ce-i?
Si pieptul Anei creste,
Si cum intinde bratul drept
Mai viu ii bate pieptul
Si tremura, strangand la piept
Pe doamna-sa cu dreptul.
Atata ce-i? Dar m-a durut!
Sa nu pui mana stanga!
Si-n urma zana s-a zbatut
Ca prea mult vrea s-o stranga.
Asa fac si copiii-n joc
Cand nu-si inteleg vrerea,


Dar zanei i-a parut d-atunci
Ca i-a slabit puterea.
A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea alba,
Facea, avand margaritari,
Dintr-insii Ana salba.
Craiasa vine iar. Zarind
Frumoasa jucarie,
Aprinsii-i ochi mai mult s-aprind
Sa aib-acea mandrie.
Ce-i asta? Salba! Ard razlet
Margeanuri rosii-n para,
Si n-ai fi dat d-ajunsul pret
Al salbei, dand o tara.
Si cui o dai tu? patimas
Zambind craiasa-ngana:
Ti-o dau si tie, de ma lasi
Sa te sarut, stapana!
Pe nimeni ea n-a sarutat,
Ori poate flori si fluturi,
Dar pentru salba i-ar fi dat
Si-o suta de saruturi.
Asa fac doi coii in joc,
Cand nu-nteleg ce-i jocul,
Dar zanei i-a parut d-atunci
Ca i-a pierit norocul.
A treia zi, privind in lac
Copila, ca-n oglinda,

Cerca si nu putea pe plac
Un brau pe trup sa-si prinda.
Craiasa vine iar. Grabit
S-a-ncins atunci craiasa,
Si cat de strans i s-a lipit
De caldul trup matasa!
Ea bate-n palme, vede-n lac
Ca stransa-i sta mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sanurile pline,
Mai nalta pare, si-n umblat
Mladie ca o varga,
Ea simte cat de rau i-a stat
In haina ei cea larga.
Si ochii-i otraviti de dulci
La brau salbatici cata.
Ti-l dau, cu tine de ma culci
Alaturea o data!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, ca am eu multe!
Nu vreu! Si-n urma asta ce-i?
De ce sa n-o asculte?
                  *
Stiti voi povestea, cand un fiu
De imparat odata,
In piept cu dor turbat de viu,
S-a imbracat in fata,
Si-avand in loc de palos fus,


Si-n loc de coif naframa,
Pe pieptul tanar el si-a pus
Altita-n loc de-arama?
El sta pe tron, si langa el
Ce trist craiasa plange!
Cu mana ei cea cu inel
Rupandu-si salba, strange
Genunchii lui, ea sta-n genunchi!
Si braul si-l dezleaga,
Si paru-i desfacut manunchi
Ii umple fata-ntreaga.
Eu toate, toate le-am pierdut!
Si Dumnezeu ma piarda
Din ochii lui, ca te-am crezut!
El rade si-o dezmiarda:
Acum nu-i timp sa te bocesti;
Tu vii cu mine-acasa;
Craiasa daca nu mai esti,
Vei fi imparateasa!


Craiasa zanelor


Aceasta pagina a fost accesata de 1835 ori.