Ioan Slavici - Cosbuc la Tribuna

Ioan Slavici - Cosbuc la Tribuna

de George Cosbuc



Dus cu gandul la cei trecuti in alta lume, muritorul se simte cuprins de o sfiala sarbatoreasca, si iesiti sunt din lumea noastra oamenii de la Tribuna din Sibiu, in mijlocul carora si-a inceput Gheorghe Cosbuc lucrarea literara. Putini, dar alesi, tto unul si unul, patrunsi cu totii de gandul unirii sufletesti a tuturor romanilor, caruia i se da fiecare intreg, toti impreuna cel mai bine inchegat centru de propaganda culturala in timpul de atunci.
In frunte li se cuvine fetelor bisericesti locul: erau arhimandritul Nicolae Popea, vicarul Mitropoliei, asesorul consistorial Nicolae Cristea, protopopul Sibiului Sim. Popescu, protopopul Selistei, dr. Maior, si profesorul de muzica bisericeasca, d. Cuntanu, tatal Mariei Cuntanu, raposati unul dupa altul. Raposat-au si profesorii seminariali dr. Crisanu si dr. Popovici-Barcianu, precum si fratii Brote, dr. Aurel, directorul bancii Transilvania, si Eugen, exacterul consistorial.. Nu mai traiesc nici fostii redactori raspunzatori ai Tribunei, Corneliu Pop-Pacuraru, Pompiliu Pipos si Septimiu Albini, precum nici Ioan Rusu-Sirianu.
Incetat-au prea curand din viata si cel mai bine inzestrat si ami bine pregatit dintre toti, Ioan Bechnitz, omul cu admirabila cultura generala si adevaratul conducator al miscarii.
Oamenii acestia se-ntruneau o data pe saptamana la o masa comuna si-si lua in fiecare zi cafeaua in acelasi local, pe "Bretter" si impreuna isi faceau pe-nserate plimbarile pe "sub Arini" si-n timpul verii excursiunile mai ales in muntii Tibinului, pe la Paltinis si pe Cindrel.
Gheorghe Cosbuc, inzestrat din belsug de catre firea cea darnica, s-ar fi ridicat in toate imprejurarile deasupra contimporanilor sai, n-ar fi iesit insa ceea ce a fost daca nu si-ar fi vroit lucrarea vietii in mijlocul acestor oameni cu cultura generala, care toti erau scriitori, si n-ar fi primit indrumari de la Bechnitz, la Viena prieten bun, iar in urma admirator al lui Eminescu.
Intr-una din zile am primit la redactiune, pentru foita Tribunei, un manuscript, curat si citet, o snoava versificata. Autorul se subscria Boscu si plicul fusese-n Cluj pus la posta. Mis e parea lucru invederat ca acel Boscu e-ncepator, student la Universitatea din Cluj, si ma bucuram, caci n-o fi, poate, adevarat ca ziua buna de dimineata se cunoaste, dar nu incape nici o indoiala ca cei in adevar alesi chiar de la inceputul lucrarii lor isi dau destoiniciile pe fata. Mi-a placut snoava, am publicat-o si mi-am aprins paie-n cap.
Bechnitz avea obiceiul de a citi ziarul pe la cinci dupa-amiazazi, cand paginatiunea era gata de tipar. Asa a facut si data aceasta si era foarte suparat. Era adeca de parerea ca asemenea lucruri se publica pentru numarul de dumineca ori in ajunul unei sarbatori si numai dupa ce au fost anuntate cu o zi, doua mai inainte.
-  Prea ii crezi pe cititorii nostri prosti, i-am raspuns eu. Ei isi dau foarte bine sama despre ceea ce citesc.
-  Nu-i socotesc deloc prosti - mi-a intampinat el - dar ii stiu oameni care au fiecare treburile sale si citesc de obicei in pripa, cum s-ar zice, printre picaturi. De aceea trebuie sa le tragi luarea-aminte asupra lucrurilor de oarecare importanta si sa le vorbesti despre asemenea lucruri mai ales duminecile si zilele de sarbatori, cand ei n-au alta treaba.
Ziua urmatoare au dat navala unul dupa altul ceilalti, ca sa afle cine a scris snoava, unde se afla el, ce rost are, si cei mai multi erau de parerea lui Bechnitz si staruiau ca neaparat sa-i scriu lui Boscu, rugandu-l sa ne mai trimita ceva, pentru ca sa fac publicarea dupa ce voi fi anuntat-o pentru un numar de sarbatoare.
Nu numai ca i-am scris apoi, dar i-am mai si trimis volumul de poezii al lui Eminescu, precum si novelele mele.
Dupa cateva zile mi s-au inapoiat cele trimise, cu observatiunea ca la Universitatea din Cluj adresantul e necunoscut.
Dupa trecerea unui timp oarecare m-am dus la Cluj ca acuzat intr-un proces de presa, in care imi era aparator d-l avocat Iuliu Coroianu. In cancelaria acestuia am gasit un tanar, pare-mi-se d-l Iuliu Maniu, care-si facea obligata practica in ale advocaturii. L-am intrebat daca nu cumva cunoaste pe oarecare Boscu, de la care am primit niste versuri.
El a dat cu socoteala ca vorba e de Gheorghe Cosbuc, feciorul popii de la Hordau, caci acela scrie versuri. Insa acesta parasise Universitatea si se afla pe timpul acela dus la o stana din Muntii Rodnei.
Le-am spus-o aceasta celor de la Sibiu, si dupa indelungate discutiuni, a ramas sa-i scriu acolo la Hordau si sa-i propun sa intre in redactiunea Tribunei. Personalul redactiunii era, ce-i drept, complect, si in budgetul ziarului nu era nimic prevazut pentru asa ceva. Ni se-ntamplase insa ca unii dintre cititori staruisera sa fie publicate in mod regulat preturile din piata Sibiului - pentru unt, untura, fasole, porumb, ceapa etc. A fost deci creat un post nou, cu leafa de 60 fl pe luna, si acets post i-a fost oferit lui Gheorghe Cosbuc, care l-a si primit si-a urmat apoi sa noteze in cel mai constiincios mod preturile din piata Sibiului.
Pentru noi, asa-zisii tribunisti, ziarul era mai presus de toate organ de propaganda pentru restabilirea unitatii in viata culturala a poporului romanesc si de aceea cea mai de capetenie parte a Tribunei erau corespondentele primite din deosebitele parti ale tarii, caci prin aceste corespondente se-nnodau legaturile intre cei de atata timp despartiti. Cele mai multe din aceste erau scrise intr-o limba plina de localisme, incat nu era cu putinta sa le publicam fara ca sa le fi corectat. Aceasta era cea mai grea parte din sarcina ce luasem asupra mea inr edactiunea Tribunei, caci corecturile erau multe si trebuia sa fie facute cu o cumpanire crutatoare, ca autorii sa nu se simta jigniti in amorul lor propriu. Nu o data incurcatura era atat de mare, incat eram nevoit sa copiez cele scrise.
Ca sa pot deci lucra in toata linistea, ma duceam dimineata pe la cinci la redactiune, incat eram gata la opt, cand veneau si ceilalti.
Cosbuc venea si el cam deodata cu mine. N-avea nevoie s-o faca: preturile nu le lua din piata, ci din ziarele germane din localitate, care le primeau de la politie. Stiind insa ca vin eu, se socotea dator sa vina si el. Neavand apoi alta treaba, aduna de prin reviste si de prin ziare straine "varietati" interesante, pe care publicul le cetea cu multa placere.
Steteam asa numai noi doi pana la opt si dimpreuna cu ceilalti pana la douasprezece, luam cafeaua in acelasi local si iar ne intorceam pe la doua in redactiune, unde stam pana la cinci; treceau insa adeseori una dupa alta mai multe zile fara ca sa schimbam vreo vorba. N-aveam ce sa ne spunem unul altuia. Cand se-ntampla insa sa ne pornim la vorba, nu mai sfarseam. Cazuse adeca si el in boala de care au suferit Eminescu si Caragiali: cand intrai cu el in vorba despre cestiuni de tehnica literara, nu-i mai era nici foame, nici sete, nici somn, se pierdea cu desavarsire el insusi pe sine. Si avea cu cine sa stea de vorba, caci afara de mine mai erau pe acolo Bechnitz, dr. Crisanu, dr. Barcianu si Dimitrie Comsa, care sufereau si ei de aceeasi boala. Ii faceam deci o mare placere daca-i dedeam si lui corespondente ca sa le corecteze.
- Imi face multa placere - zicea el - caci multe invat facand corecturi; o singura greseala in ceea ce priveste alegerea, intrebuintarea ori asezarea vorbelor te lumineaza mai bine decat toate gramaticele si toate cursurile de stilistica.
Mai suferea si de alta boala a lui Eminescu si a lui Caragiali: era doritor de a-si intinde cunostintele, si cand se pornea pe citite, nu-l mai puteai urni din loc.
El se bucura la sibieni de multe simpatii, si toti se bateau pe el sa-l aiba la masa. El le si fagaduia tuturora, ca are sa vie, dar numai rar se nimerea sa se si tie de vorba. De cele mai multe ori se incurca fie in vreo lectura, fie in discutiuni si era prea tarziu cand isi aducea aminte ca are sa se duca sa ia masa la cutare si cutare.
Asa a si ramas el toata viata lui: tinea ca manuscriptul sa-i fie curat si citet ca al lui Eminescu ori al lui Caragiali, sa cantareasca cu toata chibzuinta fiecare vorba mai nainte de a fi pus pe hartie si sa-si largeasca mereu cunostintele fie citind, fie stand de vorba cu altii.
In timpul pe care l-a petrecut la Sibiu, a scris cateva din cele mai insemnate lucrari ale lui. Citindu-le pe aceste, T. Maiorescu a staruit sa-l trimitem la Bucuresti, in centrul vietii culturale romanesti, unde, precum ziceam eu atunci, soarele pentru toti romanii rasare.
Dorea si el sa se duca, dar mai avea sa-si reguleze pozitiunea in ceea ce priveste serviciul militar.
Dupa impartasirile ce ni se facusera de la Nasaud, vorba era numai de o formalitate: urma sa se prezinte pentru ca sa fie declarat untauglich, adica lipsit de cuvenitele destoinicii pentru serviciul militar. Medicul recrutor de la Nasaud, care-l cunostea bine, era adeca de parerea ca el suferea de un neajuns al inimii.
Citat la cercul de recrutare din Nasaud, el trebuia neaparat sa se duca si zicea mereu ca se va si duce, dar uita cand are sa plece. In urma staruintelor prietenilor nostri din Nasaud, unul dintre ei l-a luat deci si l-a dus la gara, i-a scos bilet si l-a urcat in tren.
- Slava Domnului c-am trecut si peste greutatea aceasta! ni-am zis stiindu-l pornit pe drum.
Ne era pripita bucuria.
Dupa cateva zile ne-am pomenit cu un nou Befehl de la Nasaud: deoarece nici de data aceasta nu se prezentase, Gheorghe al nostru era indrumat sa se prezinte la cercul de recrutare din Sibiu.
Am ramas ca cazuti din cer si ne uitam nedumeriti unul la altul: il crezuseram la Nasaud, iar acum nu sitam de unde sa-l luam. Alearga, cauta, sitirceste la dreapta si la stanga, da depesa peste depesa: abia dupa cateva zile am ajuns sa ne dumirim ca la Copsa el a dat peste Alexandru Hodos, binestiutul Ion Gorun, au itnrat in vorba despre gramatica si s-au infundat la Blaj, unde Hodos avea un frate.
Dupa ce l-am adus la Sibiu, s-a prezentat la cercul de recrutare de aici, unde a fost declarat prea subred pentru serviciul militar.
- Are nevoie de stimulente pentru inima, daca vorba e sa lucreze - mi-a raspuns medicul militar - dar poate sa ajunga la adanci batranete daca nu va abuza de stimulente.
N-a ajuns la adanci batranete, dar dintre aceia in mijlocul carora traise la Sibiu, abia unul, doi mai traiau cand a murit el.


Ioan Slavici - Amintiri (1924)




Ioan Slavici - Cosbuc la Tribuna
Ioan Slavici - Cosbuc si Titu Maiorescu
Ioan Slavici - Cosbuc la Vatra
Ioan Slavici - Gheorghe Cosbuc: Maestrul


Aceasta pagina a fost accesata de 164 ori.